Meseria de demnitar

Cand vezi cum se distribuie, pe scena politica, portofoliile de ministru sau candidaturile pentru primarii, te intrebi, inevitabil, cu ce criterii se lucreaza si ce trebuie sa stie, in definitiv, un demnitar.

Pentru observatorul destins si distant, realitatea ofera raspunsuri multiple. Candidatul trebuie, mai intai, sa fie bine vazut in partid. Sa fie un sponsor generos, un om de incredere, un soldat disciplinat. Tandru cu sefii, serviabil, 〞baiat destept". Pe urma, vin la rand cateva calitati standard, cu nume consacrate de mult in analele 〞muncii politice": 〞bun organizator" (in genere, e vorba de talentul de a pregati temeinic sedinte sau chefuri si de a garanta, printr-o mica teroare, executarea ordinelor care vin 〞de sus"), 〞expert in munca cu oamenii" (adica sentimental, ipocrit, 〞de comitet"), 〞om de actiune" (usor decerebrat, fara fasoane intelectuale, devotat cauzei).

Un atu esential sunt relatiile. Nu doar cu cei de la varf, ci cu o sumedenie de retele colaterale, construite prin complicitate, rudenie, afinitate somatica, ideologica si financiara. Pe acest fundal, cariera publica e fie o investitie abila, fie o rasplata, fie, pur si simplu, un hatar. E, fireste, minunat cand 〞candidatul" are si oarecari calitati personale: popularitate (statistica), populism (sincer), papagal. Capacitatea de a clampani incontinent fara sa spui nimic, o natanga siguranta de sine, privirea cordiala si increzatoare spre viitor sunt calitati indispensabile. Mai e nevoie si de o zemoasa retorica 〞idealista". E musai sa invoci patria (cu ghinioanele ei istorice), ostirea (cu vitejiile ei stravechi) si pe Dumnezeu (cu irepresibila lui simpatie pentru meleagurile noastre). Virtuti anexe: arta de a promite, usurinta de a minti, nerusinarea vesela. O suverana si tonica nesimtire te califica, in chip fatal, pentru exercitiul demnitatilor publice. Francois Mitterand socotea ca indispensabila este si conditia fizica.

As adauga placerea de fi pe scena si de a juca unul sau mai multe roluri. Nu poti fi un politician eficace daca nu ai voluptatea de a fi politician. Trebuie sa-ti placa sa te dai in stamba, sa vorbesti in bobote, sa dai interviuri, sa provoci, sa incasezi, sa mergi la receptii, sa zambesti fotogenic, sa fii slujit clipa de clipa, sa tii discursuri, sa porti cravata si sa umbli cu escorta. Bine, dar dincolo de toate astea, ce trebuie sa stii? Care trebuie sa fie domeniul tau de competenta? Un bun-simt oarecum demodat va inclina sa spuna ca un bun ministru al sanatatii trebuie sa stie medicina, un bun ministru de finante trebuie sa se priceapa la finante, un bun ministru al apararii trebuie sa aiba expertiza militara s.a.m.d. In realitate, nicaieri in lume, lucrurile nu mai stau asa. Politicianul de cariera e azi la interne, maine la industrie, poimaine la o prefectura sau la vreo primarie. Ceea ce se cere e o competenta generica, fara definitie precisa si fara prea mult simt al raspunderii. S-ar zice ca ai nevoie mai curand de noroc, de conjuncturi favorabile, aplomb si o minima dexteritate manageriala. Doi-trei sfetnici bine pregatiti si loiali pot face infinit mai mult decat propria 〞tehnocratie". Rutina administrativa strict necesara se poate invata peste noapte, iar cea care are nevoie de ani lungi de exercitiu e inutila, daca nu pernicioasa. Si totusi, totusi, ce trebuie sa stie un demnitar? Probabil ca nu trebuie sa stie nimic determinat si ca tot ce putem spera e sa fie o persoana inteligenta si cu frica de Dumnezeu.

Din punctul meu de vedere, o meserie care are un profil atat de vag, care valorifica facultati aproximative si care nu se bizuie pe o cunoastere specifica nu e o meserie serioasa. E de mirare ca exista, din cand in cand, si ministri buni si ca, guvernate de personaje atat de inconsistente, tarile lumii si lumea intreaga functioneaza. Nu exista decat o singura explicatie rationala a acestui paradox: interventia generoasa a Providentei...