O experienta personala

Ma retrag si de la ziar, si de la IMAS. Dar nu ma intrebati daca imi place. Ca s-ar putea sa va raspund.

Orice editorialist are dreptul la o opinie personala.In presa romaneasca, acest drept a fost castigat cu greu, multi editorialisti platind cu ulcere, infarcturi, dureri de cap, depresii si nervi faptul ca de obicei spun ceea ce cred, fara sa se gandeasca la consecint e politice, comerciale sau diplomatice. Vorbesc despre Cristian Tudor Popescu (cel mai iubit om de presa scrisa din 2002), Ion Cristoiu (nas al unei intregi generatii din presa scrisa romaneasca), Marius Tuca (care daca vrea, poate), Octavian Paler (vesnica proba a efectelor pozitive ale libertatii de expresie), Stelian Tanase (care nu se mai hotaraste daca este scriitor, politolog, om de televiziune sau de presa scrisa, dar are abia 50 de ani, mai are timp), Mircea Dinescu (omul care te face sa cumperi reviste pe care nu le poti arata copiiilor, de ti-e si rusine sa le ceri de la chiosc), Cornel Nistorescu (cu toate umorile lui reale sau fabricate), Andrei Plesu (creator de limba in jurnalismul romanesc, chiar daca scrie numai sub amenintarea cu puscaria), Bogdan Chireac (poate singurul comentator de politica externa de la care inveti temeinic), Ilie Serbanescu (economistul care a facut din atitudinea pesimista un mod de viata in presa de mare tiraj), Ovidiu Ioanitoaia (omul care a demonstrat ca nu trebuie sa scrii despre Uniunea Europeana sau NATO ca sa fii consumat zilnic la cafea si dezbatut pana la epuizare), Tia Serbanescu (afurisita, dar perfecta), Tudor Octavian (fara de care nu poti trai intr-o lumea previzibila) si cati altii. Acesti oameni spun ce cred ei si ajung zilnic la sute de mii de cititori, le formeaza conceptiile, le ridica nivelul de cunoastere, le corecteaza perceptiile, le bucura sufletul. Acesti oameni starnesc invidia si ranchiuna politicienilor pentru ca ei sunt cititi, citati si urmati zilnic, in timp ce politicienii ii cheama o data la patru ani la vot si nu vin, fac campanii cheltuind bani si nu sunt urmati. Editorialistii sunt atat de importanti incat in presa romana s-a ajuns la nivelul de normalitate europeana, respectiv un cotidian depinde de editorialistii sai in rezistenta, seriozitate, credibilitate si uneori in tiraje. Exista, desigur, cotidiene fara editorialisti, cum este de exemplu "Libertatea", recordman in tiraje, numar de cititori si incasari din publicitate, dar lipsit de influenta pe care ti-o da o semnatura recunoscuta. Exista cotidiene care traiesc aproape exclusiv prin cate un editorialist de exceptie, cum este "Cotidianul", care il are pe Octavian Paler, vesnic profitabil la lectura, ale carui editoriale te fac sa vorbesti singur, intr-un imaginar dialog cu cel pe care abia l-ai citit.

Am fost onorat sa fiu invitat ca editorialist. Mi-am inceput lucrul saptamanal la "Viata Studenteasca", sub mana regretatului Stelian Motiu, inlocuindu-l pe fulminantul Vladimir Tismaneanu (modelul tineretii mele), cel care avea sa ajunga profesor la Georgetown University in Washington. Am continuat dupa zece ani de intrerupere la "Gazeta de Sud", o publicat ie regionala din Craiova, cu un tiraj real, care face sa viseze unii baroni imaginari ai presei scrise din Capitala, unde sunt de ani coleg de rubrica saptamanala cu Octavian Paler, Marius Tuca, Stelian Tanase, Ion Cristoiu. Am primit cu bucurie invitatia de a scrie la noul "Jurnal National", reinceput de Marius Tuca cu o determinare stancoasa. Sa-i dea cel de sus sanatate sa reziste nu la munca seara de seara la televiziune si zi de zi la cotidian, ci la telefoanele, e-mail-urile, faxurile, carcotelile, zvonurile, amenintarile reale, promisiunile de spaga si santajele emotionale la care este zilnic supus un director de ziar.

De fiecare data m-am intrebat daca am putere sa rezist, daca voi fi in stare sa scriu saptamanal cu sens si inteles, daca voi fi capabil sa-mi tin cuvantul de a trimite e-mailul la timp. De fiecare data m-am simtit onorat si fericit ca mi se da sansa sa fiu in rand cu cei mari. Editorialistul nu-si obtine prestigiul si raca celorlalti prin functie, avere, gen, rasa sau pasaport. Degeaba esti bogat, ai trei bemveuri si doua hameruri, daca scrii prost. Degeaba ai sapte functii si trei diplome daca scrii la comanda. Degeaba ai doua pasapoarte daca oamenii nu gasesc nimic in randurile tale, le uita imediat ce le-au citit. Degeaba ai trei ziare, daca oamenii le evita cand ajung la chiosc. Degeaba ai rude la Ierusalim, daca nu pricepi ca omul din public uneori da banii de paine sa te cumpere pe tine si vrea sa-ti auda vocea autentica.

Cand primul-ministru Adrian Nastase mi-a propus sa organizez prima cancelarie a puterii executive din istoria moderna a Romaniei, nu m-am gandit aproape deloc la reactia celor din jur. Nu aveam la ce sa ma gandesc. Stiam ca societatea romaneasca este singura din Europa in care a lucra pentru Guvern sau a fi politician este considerat o rusine. In Bucuresti, daca lucrezi pentru Guvern devii automat corupt, mason, bandit, incapabil, incompetent, dai semne clare de ratare profesionala si de arivism neinfranat. Stiam ca in elita bucuresteana voi fi considerat un fost angajat al Securitatii, reactivat la timpul potrivit. Stiam ca sotia imi va spune ca da divort, ca nu va putea iesi cu mine in lume. Stiam ca unii prieteni se vor simti lezati in amorul lor propriu ca nu au fost informati din timp de mersul lucrurilor. Stiam ca IMAS (un institut construit greu, cu multa munca, din nimic) va fi din nou murdarit, controlat si amendat ca pe vremea lui Remes, injurat ca pe vremea lui Constantinescu. Deci nu aveam la ce sa ma gandesc din acest punct de vedere. Ma asteptam ca a doua zi, ziarele sa fie pline cu aluzii, scenarii, documente scoase din arhive, dosare prefabricate.

O parte din aceste lucruri s-a intamplat. Ce nu a fost de prevazut au fost doua fenomene. Primul a fost foarte frumoasa primire facuta de presa romana, care se pare ca a decis tacit sa-mi acorde o perioada de gratie. Cu mici exceptii, savuroase, de altfel, presa scrisa a reactionat neutru sau pozitiv la anuntul primului-ministru, chiar daca nici dansul, nici eu nu am putut sa dam prea multe detalii despre viitoarea structura. Nu ca nu stim, ci pentru ca nu este totul analizat si discutat in detaliul sau legal, uman si organizatoric. Al doilea fenomen a fost neasteptatul val de dosare, e-mail-uri, cereri, memorandumuri venite pe diferite adrese, dovedind ca exista probleme care cad intre autoritati si ca este nevoie de o asemenea structura.

Dar, cum spuneam, nu la aceste lucruri m-am gandit in momentul si imediat dupa invitatia primului-ministru. Ci la faptul ca trebuie sa renunt la calitatea de editorialist si la functia de salariat la IMAS. Cunoscand psihologia elitei bucurestene, nu cred ca voi mai avea un dram de credibilitate ca editorialist la ziar. Daca scriu ceva de rau la adresa Guvernului va fi luat drept un afront de membrii Guvernului si drept un semn astral de cititori. Daca scriu de bine, voi fi considerat un marunt propagandist, gata oricand sa se umileasca in fata sefului. Exemplul meu este Andrei Plesu: cat a fost ministrul Culturii sau ministru de Externe nu a scris. Sau daca a scris, nu a publicat. In fond, poate ca vorba lui din februarie 1990 are inca valoare: "Eu sunt platit sa muncesc la minister, nu sa scriu la ziar. Dar nu ma intrebati care meserie imi place mai mult". Ma retrag si de la ziar, si de la IMAS. Dar nu ma intrebati daca imi place. Ca s-ar putea sa va raspund.