Politica de cadre

De cate ori se alcatuiesc guverne noi sau se remaniaza guverne vechi se pune problema "rezervei de cadre" si a criteriilor de selectie si promovare. Un partid politic responsabil nu e, in mod normal, o simpla instalatie pentru castigarea puterii, ci, intr-o masura cel putin egala, anticiparea exercitiului ei, respectiv pregatirea unor echipe de decizie plauzibile.

Cu alte cuvinte, o logica politica sanatoasa ar trebui sa-i indemne pe liderii de partid sa se ocupe nu doar de elaborarea unor strategii electorale eficiente, ci, mai ales, de identificarea si valorificarea unor competente executive care, ajunse la varf, sa garanteze profesionismul guvernarii si, prin aceasta, prestigiul formatiunii pe care o reprezinta. Aceasta sanatoasa logica politica nu are inca trecere in mahalaua noastra.

Cand se fac numiri e inevitabil sa auzi, pe strada, la piata sau in bucataria cetateanului, intrebari de genul: "Asta cine mai e?" sau "De unde l-au mai scos si pe asta?". In genere, te astepti sa intalnesti in functii publice oameni care se pot recomanda prin vreo isprava oarecare, oameni care au facut ceva, cat de cat, fie in plan profesional, fie in plan politic, fie (macar) in plan moral. Pana si Schwarzenegger sau Cicciolina au aparut pe scena politica dupa ce mai intai "implementasera" cate ceva. Aveau deja o anumita notorietate, se puteau revendica de la o prestatie masurabila si recunoscuta. Asta nu inseamna ca surpriza este exclusa, ca nu se poate incerca, in mod exceptional, lansarea unui personaj cu totul nou sau secund, remarcat de vreun politician influent, pentru promitatoarea sa inzestrare. Dar nu aceasta trebuie sa fie regula.

Admit, pe de alta parte, ca nici o alegere nu e sigura. Un bun profesionist pe un domeniu dat, sau un om integru, sau un parlamentar abil nu sunt, in mod garantat, ministri buni. Dar macar au o calitate de la care se poate porni, au un capital. Un criteriu - fie si partial - e mai bun decat nici un criteriu. La noi insa, in loc de criterii aveam de-a face mai curand cu mici dexteritati conjuncturale: aplombul iresponsabil, servilismul fata de sefi, aranjamentele de culise, interesele de gasca. In cel mai bun caz, ministeriabilul e deja cunoscut ca o vedeta obosita, cu utilizare universala, aparuta imediat dupa Revolutie. In rest, lucrurile plutesc intr-un nelinistitor mister. Imi amintesc ca dupa euforia victoriei din 1996, castigatorii nu prea stiau ce prim-ministru sa propuna. Am deci motive sa ma intreb, cu oarecare nervozitate, care dintre partidele politice active acum au la indemana doua sau trei variante de echipe guvernamentale, pregatite sa preia puterea maine. Ma tem ca n-au. De aceea, la o adica, totul capata o infatisare arbitrara, totul pare sa fie rezultatul unui amestec nefericit de viclenie si hazard.

Nu ma mai mir ca, de pilda, cand partidul de guvernamant a avut de propus trei reprezentanti intr-o institutie cu mare greutate simbolica (CNSAS), el n-a gasit decat trei anonimi agitati, penduland intre analfabetism si badaranie. N-au avut altii? Nu dau doua parale pe institutia cu pricina? Sau poate au descoperit in cei trei calitati inefabile, pe care nimeni altcineva nu le vede. Oricum, cata vreme selectia de cadre va arata astfel, cata vreme vom numi ambasadori ca sa scapam de ei sau ca sa recompensa m loialitati private, cata vreme vom da linistiti tara pe mana cui se nimereste, sau a amicilor, sau a cunostintelor, sau a rudelor, sau a prietenilor rudelor, vom fi, in cazul bun, cel mai pitoresc membru al Uniunii Europene, iar in cazul rau, cel mai caraghios esec al largirii ei.