Revolutia permanenta

Am vazut, de curand, la un fel de seminar academic restrans, un film documentar despre revolutia culturala din China. Eram inconjurat de un public occidental care, cand nu izbucnea in ras, punea intrebari candide.

Pentru mine si pentru o vecina bulgaroaica, lucrurile erau mai putin vesele si mai clare. Traisem lucruri de acelasi gen, evident fara componenta extrem-orientala, fara Mao, fara sutele de milioane de chinezi, ametiti de fanatism utopic si de o foame endemica. Recunoasteam insa, dincolo de diferente specifice, 〞gheara" ecumenica a socialismului victorios: propaganda inaripata, entuziasmul Bumbesti-Livezeni, baletele militante, lozinca, steagul, privirea otelita a muncitorimii si portretele parintilor fondatori. Totul starnit si intretinut de un concept a carui imbecilitate frizeaza misterul: revolutia permanenta. Cum adica? Pentru o minte normala, o revolutie are sens daca inlocuieste o stare de lucruri rea cu o stare de lucruri (mai) buna. Revolutionarul are un proiect, vrea sa puna in functiune o noua ordine, adica o stabilitate benefica, opusa stabilitatii necrozate a regimului anterior. Dar sa vrei sa inlocuiesti o stare de lucruri cu o 〞ne-stare", cu ideea insasi de inlocuire, sa vrei, adica, sa instaurezi schimbarea perpetua ca simptom al normalitatii e o aspiratie paranoiaca. O tema care in planul vietii spirituale are un justificat prestigiu (trebuie sa fii mereu pe cale, mereu in regim de reforma launtrica, mereu orientat spre o realizare de sine fara final anticipabil) devine, daca se aplica la viata sociala, un cosmar. Schimbarile bune, valide, organice, combina ingenios programul dinamic cu statica orientativa a unor repere neschimbatoare: te misti pe un fundal de reguli limpezi. In caz contrar, schimbarea devine pura anarhie, adica productie de ruine. Schimbarea interioara nu e nici ea fermentatie permanenta, neliniste dizolvanta, amoc. Ea poate institui reguli noi, dar nu poate suspenda toate regulile, decat cu riscul de a se surpa in sine. Comunismul, mai ales in varianta lui insurgenta, a reusit sa suspende toate regulile. N-a inventat principii solide, n-a legiferat aberant, ci a brevetat actiunea oarba, nelegiuita, fara conture sesizabile. Agitatorul, revolutionarul de profesie, apostolul razmeritei permanente amesteca in asa fel cartile incat nu se mai poate juca nici un joc. Revolutionarii ucid contrarevolutionari, apoi sunt declarati contrarevolutionari ei insisi si sunt ucisi de alti revolutionari, in vreme ce milioane de inocenti cad la mijloc, casapiti din toate partile. Nu te poti apara, pentru ca nu exista definitii ale vinei si nevinovatiei, nu poti elabora strategii de supravietuire, pentru ca razboiul e total. Tortionarul de azi devine victima de maine, seful infailibil e demascat, peste noapte, ca tradator si lichidat fara prejudecati. Nici functia, nici gloria, nici meritele nu te protejeaza in mod garantat. Nici cumintenia, nici anonimatul. O poti incurca din te miri ce, te poti trezi pe nepusa masa printre 〞dusmani". Cu adevarat ferita de 〞surprize" e doar fiara suprema, daca e destul de arbitrara si sangeroasa: Specia Stalin, Mao, Fidel.

As indrazni sa spun ca in asta consta unicitatea totalitarismului comunist. Nazismul e unic prin staza de gheata pe care vrea sa o impuna. El are reguli, dar n-are decat reguli. Orice urma de improvizatie vitala, orice forma de creativitate, de emotivitate libera sunt excluse. E, intr-un fel, inversul 〞revolutiei permanente". Lumea devine rapid, in aceste conditii, un spectacol mineral: frig si cenusa. Comunismul e, dimpotriva, apogeul lichefierii. Nimic nu sta, totul e condamnat la o triumfala dezagregare. Hotarele dintre bine si rau, dintre adevarat si fals, dintre demnitate si gregaritate se sterg fara incetare, sub vantul uscat al revolutiei eterne. Se poate sistematiza raportul intre cele doua dezastre? Dac cum sa sistematizezi raportul dintre moarte si delir, dintre gazul asfixiant si bata?