Sculpturile celebre pot fi falsuri "autentice"

Turistii care viziteaza cetatile antice sunt ademeniti de vanzatorii ambulanti cu tot felul de sculpturi sau bucati de basorelief, prezentate drept piese autentice. Chiar si comerciantii "cu greutate" vand astfel de obiecte drept "opere de arta", diferenta dintre autentic si fals fiind foarte greu de depistat.

Falsificarea sculpturilor, desi nu este la fel de "populara" ca aceea a tablourilor, este totusi la fel de banoasa pentru promotorii ei. Mai ales ca unele dintre "capodoperele" iesite din mainile acestora au ajuns "piese de rezistenta" in mari muzee sau in vestite colectii particulare.

PACALITI. Printre "victime" s-a numarat si Muzeul National din Neapole, dupa cum a notat Frank Arnau in cartea sa "Arta falsificatorilor - falsificatorii artei". Pana la sfarsitul secolului al XIX-lea, aceasta institutie a gazduit "un basorelief de la o fantana din Pompei" - o lucrare considerata a fi deosebit de frumoasa si caracteristica. Pana cand un profesor de arta german a dovedit ca "este vorba, fara putinta de tagada, de transpunerea figurala a unui desen de Albrecht Durer", scrie Frank Arnau. Moment in care, muzeul a trebuit sa renunte la neasemuita-i comoara pompeiana, care provenea, de fapt, dintr-un atelier de falsuri din Roma. Si British Museum a avut parte de o astfel de "aventura" cu sarcofagul Cerveteri, o capodopera din secolul V inaintea lui Hristos. Dupa ce patru decenii acesta a facut faima muzeului, in 1936 el a fost abandonat in depozite pentru ca s-a dovedit a fi o productie colectiva a unei familii italiene de cioplitori in piatra, povesteste Arnau.

METODE. Pentru a pacali ochiul cunoscatorilor, falsificatorii studiaza cu atentie tehnica si instrumentele folosite de sculptorii pe care vor sa-i imite. Iar dupa ce isi definitiveaza "creatia", o autentifica. In cazul sculpturilor cioplite in piatra, se recurge la ingroparea in pamant saturat de acid, obtinandu-se o aparenta de vechime adevarata, spune Frank Arnau in cartea sa. Iar aceste "fenomene" de invechire a suprafetei pot fi descoperite numai printr-un minutios examen microscopic. Mult mai usor de falsificat sunt insa bronzurile, pentru ca s-au pastrat mulajele a numeroase sculpturi antice autentice. Cu ajutorul acestora se poate turna un numar foarte mare de bronzuri "originale". Obiectele astfel obtinute sunt tratate cu tot felul de substante pentru a se obtine patina de vechi. "Dar falsul poate fi detectat printr-o usoara frecare, caci patina veche ii rezista, pe cand cea falsa se sterge", noteaza Frank Arnau.

REGELE FALSURILOR

Cel mai mare creator de imitatii a fost sculptorul italian Alceo Dossena. Desi nu a copiat in mod deliberat sculpturile vechi, el a folosit tehnicile vechilor greci, pe cele ale maestrilor din perioada medievala si renascentista. In 1916, in ajunul Craciunului, soldatul Dossena a venit in permisie la Roma.

Cum solda nu-i ajunsese sa cumpere cadouri pentru cei dragi, el umbla sa vanda o sculptura in relief - Maica Domnului - pe care o mesterise in timpul liber. Si-a gasit musteriu in persoana unui giuvaergiu care si-a inchipuit ca soldatul gasise obiectul de arta undeva, intr-o capela veche, povesteste Frank Arnau.

Dossena a primit o suta de lire, iar negustorul s-a bucurat ca a pus mana pe un asemenea chilipir. Dar dupa o examinare atenta si-a dat seama ca, desi era frumoasa, lucrarea nu era veche. Parea numai veche. Iar negustorului i-a trecut prin cap ideea cum ca Dossena ar putea sa creeze si alte statuete mult mai "credibile". Ba chiar a reusit sa-l convinga pe acesta sa intre in afacere, fara a-i spune insa ca operele sale erau vandute drept originaluri. Apoi Dossena a inceput sa primeasca tot mai multe comenzi...

CELEBRI

Si marii maestri au fost tentati, la un moment dat, sa-si dovedeasca maestria "copiindu-si" predecesorii. De exemplu, in tinerete, Michelangelo a sculptat in marmura un amoras si l-a tinut catva timp ingropat. Apoi l-a scos la iveala, pretinzand ca este vorba de o creatie antica, scrie Arnau. Mai mult, el a apelat la un negustor, care a vandut "capodopera" pe 200 ducati de aur, platind creatorului numai 30. Cumparatorul a aflat insa ca amorasul sau nu este antic, iar Michelangelo a recunoscut ca ii apartine. Cel mai nefericit a fost negustorul care a trebuit sa restituie cei 200 de ducati.