Pilotul FIA couturier de lux

Claude François Jeanneret este o legendă vie în Elveţia, ca şi în lumea competiţiilor internaţionale de automobilism din cadrul FIA. Are, până în prezent, 292 de victorii la activ şi sute de prieteni pe toate meridianele.

Consideră că cele mai preţioase rămân titlul de vicecampion Intercontinental FIA din (1987), titlurile de vicecampion European (1982 şi 1983), titlul de Campion European la Automobilism Montan FIA (1986), cel mai bun an fiind 1985, când a câştigat atât titlul de campion european la Grupa B, cât şi pe cel de vicecampion european FIA.

Când am pornit spre Vevey (în Elveţia), ca să realizăm un interviu cu Claude François Jeanneret, ne-am imaginat că îl vom găsi la volanul unei maşini de curse. Spre surpriza noastră, interviul a avut loc în magazinul şi atelierul de confecţii de lux "À La Culotte", de pe Rue de Deux Marchés, nu departe de portul frumosului oraş de pe malul Lacului Leman.

Un ma­gazin al cărui proprietar este (şi unde mânuieşte acul cu aceeaşi îndemânare cu care conduce automobilul), frecventat de vedetele locului, ca şi de politicienii din marile oraşe ale Elveţiei francofone, care vin cu plăcere "să se îmbrace" de la mult-titratul pilot FIA. Magazi­nul (ca şi proprietarul) este mai puţin obişnuit, pentru că aici multe dintre trofeele lui Claude F. Jeanneret servesc drept... suport pentru pălăriile de lux.
● E periculos să ai o astfel de pasiune?
● Nu, n-ai voie să-ţi trădezi inima; trebuie doar să fii în măsură să-ţi împlineşti dorinţa.

● Chiar când alergi cu 250 km/h?
●În cursele de viteză de coastă atingem, de regulă, 270 km/h...

● Când alergaţi cu viteza asta, timpul se comprimă? Viaţa devine atunci mai lungă sau mai scurtă?
● Nu putem şti, dar cert e că nu trebuie să fim drogaţi sau să bem alcool. Ca tehnică, în cursă e important să anticipezi. Eşti obligat să anticipezi, pentru că la asemenea viteze te poţi răsturna. Şi atunci, totul s-a terminat. Am prieteni care filmau pentru mine, când se duceau în vacanţă, traseele pentru cursele de coastă. Astfel, cunoşteam dinainte, pe de rost, parcursurile din Spania, Sicilia, Portugalia, Cehoslovacia, România (unde am fost o singură dată), Polonia. Ajungeam să cunosc traseul mai bine decât o persoană care locuia acolo.

● Ce alte pasiuni mai aveţi, în afară de automobilism?
● Pescuitul. Pe lac. N-am timp să mă duc la mare să pescuiesc.

● Dar cu 270 km/h aţi putea ajunge mai repede la mare....
● Nu, n-aş încerca aşa ceva...

● Care a fost momentul cel mai important din cariera dvs. sportivă?
● Toate cursele au fost frumoase. Oriunde. Chiar şi înainte de căderea Zidului Berlinului, am fost primiţi, peste tot, ca nişte papi. Cred că, mai demult, sportul era un ambasador mai bun decât înşişi ambasadorii, pentru că peste tot, în Europa de Est chiar, eram primiţi cu braţele deschise. Cu doi ani înainte de căderea Zidului Berlinului, când am fost în Cehoslovacia, ne duceam cu valizele pline de ciorapi şi de jeans; le lăsam la hotel şi ne întorceam cu valizele goale. Dar era un lucru periculos, pentru că eram supravegheaţi.

● În automobilism, ce e mai important: pilotul sau motorul?
● Mecanicul. Eu n-am fost niciodată într-o cursă fără să am mecanicul lângă mine. Dacă nu era, nu plecam. Rezultatele sportive, în automobilism, sunt opera unei echipe.
● Care a fost premiul cel mai mare pe care l-aţi obţinut?
● Sunt cele două manşe ale Campionatului European la automobilism montan (EFIA), apoi locul doi la Cursa Mondială. Am 292 de victorii în total.

● Acum v-aţi retras?
● Da. Definitiv. Caut liniştea. Liniştea...

● Dacă aţi fi continuat, sportul acesta ar fi devenit periculos pentru dvs.?
● Cred că, dacă o singură dată ai o problemă de securitate, trebuie să te opreşti. E ca în dragoste. Dacă orgoliul cântăreşte mai mult decât dragostea, totul e pierdut.

● Ce e mai important pentru cineva care vede viaţa din jur cu o altă viteză decât cea obişnuită, ca să poată să rămână totuşi el însuşi?
● Am spus întotdeauna: am câştigat. Noi, adică. Nu sunt doar eu cel care a câştigat. Automobilismul este un sport de echipă.

● Se poate păstra o echipă?
● Singurul parcurs solo pe care l-am avut a fost în 2007, când m-am îmbolnăvit şi am stat 100 de zile în spital. Atunci am fost cam singur.

● Aţi devenit deodată conştient că viaţa are propria viteză... Care cere şi odihnă, linişte.
● Da, am reînceput să descopăr natura. Ciupercile, mugurii copacilor... Am (re)învăţat să trăiesc.

● Şi nu mai simţiţi, din când în când, dorinţa să alergaţi cu 270 km/h, fie şi în maşina dvs.?
● Am o maşină Mitsubishi Colt 1300, cu care am făcut 290.000 de kilometri. Mi-e de-ajuns.

● Depăşiţi vreodată viteza legală pe drumul naţional?
● Da. Însă maşina mea nu poate depăşi 140 km/h. Nu-mi cumpăr o altă maşină mai puternică, pentru a nu fi tentat să mă cert cu legea elveţiană.

● Aveţi prieteni mulţi... Când sunteţi în mijlocul lor, ce împărtăşiţi?
● Sunt unele bucurii nepermise, cum ar fi plăcerile gastronomice, întrucât acum sufăr de stomac, de ficat... Sunt afecţiuni pentru care a trebuit să fiu ope­rat... Dar, într-o zi, 23 de persoane care mi-au urmărit cursele la Campionatul European au venit la mine la magazin, m-au felicitat şi am mers împreună la un restaurant, unde am luat cina împreună... Şi am fost bucuros...
Azi, prietenii sunt un bun de mare preţ. Se spune că ar trebui să ai cinci prieteni ca să fii un om feri­­cit, zece e deja foarte mult. Dar să vină 23 de prieteni deodată la tine... Am fost impresionat. E rar să se întâmple azi aşa...