Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Silenţioasă, răspândită, fatală... Hipertensiunea arterială rămâne una dintre cele mai periculoase maladii ale secolului, prin amploarea, evoluţia şi complicaţiile sale, în ciuda progreselor terapeutice şi, mai ales, a simplităţii extreme a modalităţii de depistare, printr-o banală măsurare.
Complicaţiile sale, în special cele cardiovasculare, au dus practic la redefinirea termenului în ultimul deceniu: dacă în trecut o valoare tensională de 140 mm Hg era apreciată ca normală, în prezent, tensiunea arterială normală este de 120/80 mm Hg, valorile ideale fiind considerate chiar mai mici, la 115/75 mm Hg. Valorile 120-139 /80-89 mm Hg sunt înscrise la stadiul de prehipertensiune, iar de la 140/90 mm Hg începe hipertensiunea arterială, cu diferitele sale stadii.
S-a constatat că o treime dintre adulţii între 35 şi 64 de ani şi jumătate dintre cei peste 65 de ani, care au prehipertensiune, vor dezvolta hipertensiune arterială în următorii patru-cinci ani. Este adevărat că în acest fel numărul celor consideraţi hipertensivi a crescut, dar, cu toate acestea, clasificarea nu este doar formală. Persoanele cu prehipertensiune au un risc de două ori mai mare să dezvolte boli cardiovasculare (în special, teribilul infarct miocardic sau accidentul vascular cerebral) decât cele cu tensiunea arterială normală.
O dată ce tensiunea arterială depăşeşte 140/90 mm Hg, pericolul devine de patru ori mai mare. În imensa majoritate a îmbolnăvirilor este vorba despre o hipertensiune arterială esenţială, maladie în care, în ciuda cercetărilor, nu s-a putut demonstra o cauză evidentă, fiind incriminaţi factori genetici sau legaţi de modul de viaţă (dietă, activitate fizică, stres, obezitate etc.). Totuşi, în 5%-10% dintre cazurile de hipertensiune arterială (şi aproape 50% dintre cazurile descoperite sub vârsta de 40 de ani), etiologia este evidentă şi cel mai frecvent de sorginte renală, endocrină sau cardiovasculară. Este aşa-zisa hipertensiune arterială secundară.
BOLILE RINICHIULUI
Maladiile renale aduc cea mai mare cazuistică de hipertensiune arterială secundară. Creşterea tensiunii se produce, în esenţă, prin două mecanisme (uneori acestea fiind asociate): distrugerea nefronilor (unităţile funcţionale de filtrare ale rinichilor), cu diminuarea capacităţii funcţionale a acestora, urmată de retenţie de apă şi sodiu şi scăderea presiunii în arteriole, cu reducerea irigării rinichiului. În această situaţie, rinichiul reacţionează prin producerea unei substanţe numite renină, ce consecutiv determină eliberarea unor compuşi cu efect vasopresor, cel mai activ fiind angiotensina II.
Numeroase maladii renale se pot manifesta cu hipertensiune: nefropatiile glomerulare (produse prin inflamaţia glomerulului, formaţiune care realizează filtrarea renală, afecţiuni traduse, în principal, prin edeme şi hematurie), pielonefrita cronică (infecţie renală cronică, ducând la febră, greţuri, vărsături, dureri lombare), nefropatia diabetică, rinichi polichistic sau rinichi mic congenital, tuberculoză renală, tumori sau calculi renali etc.
Cele mai frecvente îmbolnăviri sunt însă cele generate de stenoza renală (o îngustare a arterei care irigă rinichiul) şi care poate reprezenta 1%-2% din totalul cazurilor de hipertensiune arterială. De obicei, e vorba despre un proces de ateroscleroză. Dar stenoza mai poate rezulta şi printr-o îngroşare a peretelui, cauzată de proliferarea ţesutului fibromuscular, situaţie întâlnită mai des la femeile sub 50 de ani. De obicei, este o stenoză unilaterală, dar în 25% dintre cazuri poate fi şi bilaterală. În aceste circumstanţe, există leziuni de ateroscleroză şi pe aortă sau arterele membrelor inferioare (leziuni mai uşor de evidenţiat prin investigaţii paraclinice şi cu o simptomatologie mai clară). S-a constatat că 15%-25% dintre cei care au arteriopatie cronică obstructivă periferică prezintă concomitent şi stenoza arterei renale.
BOLILE ENDOCRINE
Maladiile endocrine se pot însoţi şi ele de hipertensiune arterială. Este vorba în primul rând despre afectarea glandei suprarenale, situate deasupra rinichiului. Aldosteronul este un hormon produs de aceasta, care stimulează absorbţia de sodiu şi apă şi eliminarea urinară de potasiu. În cazurile de hiperaldosteronism, produse fie prin îngroşarea difuză a ţesutului glandular, fie prin existenţa unor formaţiuni tumorale, se produce hipertensiune arterială, cu creşterea sodiului şi scăderea potasiului în sânge. Sindromul Cushing este cauzat de o creştere a producţiei de cortizol (un alt hormon suprarenal) fie printr-o afectare la nivel glandular, fie printr-o tumoare hipofizară, ce stimulează producţia suprarenală, sau printr-o corticoterapie inadecvată.
În fine, feocromocitomul este o tumoare care secretă catecolamine (adrenalină şi noradrenalină), hormoni care au rol vasopresor, generând crize hipertensive pe un fond tensional normal sau crescut permanent. Afecţiunile tiroidiene, atât hipertiroidismul, cât şi hipotiroidismul, se însoţesc de hipertensiune. În hipertiroidism, este vorba despre stimularea activităţii cardiace, iar în hipotiroidism, probabil, de o scădere a eliberării de substanţe vasodilatatoare, pe fondul încetinirii globale a metabolismului. În hiperparatiroidism se produce o creştere a sintezei de parathormon, hormon cu rol în metabolismul fosfo-calcic, şi creşterea nivelului calcemiei.
ÎNGUSTAREA ARTEREI AORTE
Coarctaţia de aortă este o afecţiune determinată de îngustarea (de cele mai multe ori congenitală) a arterei aorte în partea sa superioară, tradusă prin creşterea tensiunii arteriale cu precădere în jumătatea superioară a corpului (braţe). În fine, unele medicamente - antiinflamatoare nesteroidiene, antidepresive, imunosupresoare sau decongestive - pot avea ca efect advers creşterea tensiunii arteriale.
Acest fenomen se întâlneşte şi la 5% dintre femeile care recurg pentru o perioadă mai lungă la contraceptive orale (în special cele cu vârsta peste 35 de ani, care folosesc aceste medicamente de peste cinci ani, care sunt obeze). Reacţia este mai rar întâlnită la femeile care iau contraceptive cu doze mici de estrogeni. Tensiunea arterială revine la normal după încetarea folosirii contraceptivelor, dar nu imediat, ci după mai multe săptămâni, uneori chiar câteva luni.
Apneea în timpul somnului (pauze respiratorii de 10-30 de secunde, produse de mai multe ori în timpul somnului), care apare la obezi sau persoane cu diferite obstrucţii la nivelul căilor aeriene, se poate însoţi de hipertensiune, probabil pentru că lipsa oxigenului alterează structura peretelui arterial sau produce modificări hormonale şi nervoase.
SIMPTOME
Simptomele hipertensiunii arteriale sunt extrem de vagi şi apar, de obicei, în fazele avansate de boală: cefalee, ameţeală, epistaxis (hemoragii nazale). În cazurile în care au fost depistate creşterile presionale, se suspicionează o hipertensiune arterială secundară dacă este vorba despre ascensiuni tensionale apărute brusc, cu valori tensionale mari, de obicei, atât sistolice, cât şi diastolice (ambele valori care descriu tensiunea arterială sunt mărite), frecvent peste 180/110 mm Hg.
Boala apare fie la o persoană tânără, cu vârsta până la 20 de ani, fie la o persoană de peste 50 de ani, care de multe ori nu au antecedente familiale de hipertensiune. Alteori, este vorba despre o hipertensiune care nu cedează la tratamente. Simptomele care însoţesc afecţiunea respectivă sunt, de asemenea, sugestive. Astfel, în sindromul Cushing apar: creştere în greutate, cu dezvoltarea ţesutului adipos mai ales la nivelul feţei, gâtului, toraco-abdominal, în timp ce membrele rămân subţiri, apariţia de striuri (vergeturi) roşii-violacee pe şolduri, fese, coapse, sâni, braţe, accentuarea pilozităţii şi tulburări menstruale. În hiperaldosteronism, apar astenie musculară, paralizii tranzitorii, crampe musculare, furnicături ale membrelor, uneori poliurie şi polidipsie (sete exagerată).
În feocromocitom se produc brusc crize de hipertensiune arterială, cu tahicardie, palpitaţii, transpiraţii, cefalee, anxietate, între crize, tensiunea putând fi normală sau permanent crescută. Hiperparatiroidismul se manifestă cu: depresie, iritabilitate, greţuri, vărsături, dureri osoase, calculi urinari etc. În coarctaţia de aortă apar cefalee, dispnee, slăbiciune musculară, diminuarea pulsului la nivelul membrelor inferioare, care devin reci şi palide precum şi crampe musculare, uneori braţul stâng fiind mai puţin dezvoltat decât dreptul.
DIAGNOSTIC. Pentru precizarea diagnosticului de hipertensiune arterială secundară sunt necesare complexe analize sangvine şi urinare, pentru aprecierea funcţiei renale, dozări de electroliţi, hormoni, investigaţii imagistice (ecografie abdominală, pielografie, rezonanţă magnetică sau tomografie computerizată, angiografie, arteriografie renală, radiografie toracică etc.).
TERAPII. Tratamentul medical sau chirurgical este specific cauzei generatoare. La acesta se adaugă şi tratamentul antihipertensiv cu diuretice, betablocante, inhibitori ai enzimei de conversie a angiotensinei, blocanţi ai canalelor de calciu sau blocante ai receptorilor de angiotensină, precum şi o dietă şi un stil de viaţă adecvat.
RISCURI.Termenul de hipertensiune arterială ,,secundară" nu o face mai puţin periculoasă sau mai simplu de tratat, ci se referă strict la circumstanţele patologice generatoare. Hipertensiunea arterială secundară prezintă aceleaşi riscuri şi complicaţii ca şi hipertensiunea arterială esenţială.
Citește pe Antena3.ro
