Rezistenţa la antibiotice

Lupta cu nevăzuta lume a microorganismelor este inegală şi, din păcate, nu întotdeauna în favoarea omului. Poate că nici o terapie nu a salvat mai multe vieţi, nu a modificat mai profund nivelul de viaţă şi sănătate, nu a devenit mai populară şi accesibilă într-un timp atât de scurt.

Reacţiile nu au întârziat însă să apară. Abia atunci a devenit mai evident că omul nu este un simplu organism, ci literalmente un univers populat de miliarde de entităţi, a cărui sănătate şi stare de bine depinde de echilibrul stabilit cu acestea, dar şi cu cele din jur.

SEMNAL DE ALARMĂ
Multă vreme considerată o simplă speculaţie ştiinţifică sau o teorie conspirativă, rezistenţa la antibiotice a devenit o problemă cât se poate de reală, o preocupare de zi cu zi pentru medici şi uneori o problemă de viaţă şi de moarte pentru pacienţi. Încă din anii '40, când a început folosirea pe scară largă a antibioticelor, a fost descris imediat şi fenomenul de rezistenţă. De fapt, chiar în 1945, Alexander Fleming, în discursul la acceptarea Premiului Nobel ce îi fusese decernat pentru descoperirea penicilinei - primul antibiotic -, pomenea despre primele observaţii făcute în acest sens.

Discursul său nu a constituit un semnal de alarmă şi folosirea antibioticelor s-a dezvoltat în continuare. Să recunoaştem, boli şi stări grave au putut fi astfel combătute: septicemii, meningite, endocardite, infecţii renale sau genitale, infecţii ale oaselor şi articulaţiilor. Holera, ciuma, sifilisul, tifosul, febra tifoidă au devenit, din probleme sociale, cataclismice, simple maladii. Pneumoniile nu au mai reprezentat o condamnare la moarte.

Complicaţii grave care duceau la moarte sau sechele şi infirmităţi au putut fi prevenite. Oricând o simplă otită se poate solda cu perforaţie timpanică şi surditate sau o banală amigdalită cu streptococ poate duce prin mecanisme autoimune la reumatism articular şi boli renale. O bună parte din incidentele postoperatorii au putut fi combătute. Viaţa unui bolnav de cancer, de diabet sau boli cardiovasculare, care poate fi curmată de o simplă infecţie, a putut fi ameliorată. Toate cu condiţia ca tratamentul să fie instituit corect, după un diagnostic precis şi mai ales urmat corect, în dozele şi pe perioada indicată.

A existat şi există o presiune a pacienţilor asupra medicilor pentru a se prescrie în cele mai banale cazuri de infecţii antibiotice, fără a se avea în vedere că antibioticele nu acţionează decât asupra bacteriilor, în mod selectiv, şi nu asupra viruşilor care sunt responsabili de un mare număr de infecţii. Uneori, antibioticele sunt considerate practic un substitut pentru tratamentul simptomatic, care trebuie să scadă febra, durerea, tusea, când mai normal ar fi să tratăm prin alte mijloace aceste manifestări.





Apoi există dorinţa de a folosi cel mai bun, mai nou, mai scump antibiotic, care de multe ori are efecte radicale şi reacţii adverse periculoase. De multe ori, pacienţii apelează la soluţia cea mai comodă, renunţând la investigaţii suplimentare, care presupun timp, bani şi amânarea cu câteva zile a începerii tratamentului, investigaţii care ar arăta exact tipul de infecţie, bacteria responsabilă şi mai ales antibioticele la care e sensibilă. Există cazuri şi mai nefericite când bolnavii îşi administrează singuri antibiotice, din auzite sau din ceea ce citesc în publicaţii sau pe internet şi, mai grav, administrează acestea şi copiilor.

Uneori, administrarea se face aşa-zis profilactic, preventiv, în lipsa simptomelor sau la simptome uşoare. Alteori, pacienţii întrerup tratamentul înainte de termen, când încep să se simtă mai bine, iau doze mai mici dacă au unele efecte adverse, uită să ia câte o doză şi păstrează pastilele pentru o "dată viitoare" care nu întârzie să apară.

Pe de altă parte, în spitale mai ales, există pacienţi în stare gravă, la care nu se poate aştepta obţinerea rezultatelor de laborator şi la care tratamentul se instituie cu o combinaţie standardizată printr-un protocol, însă în circa 20% din cazuri acestea nu au succes.

MUTAŢII, PESTE GENERAŢII
Adaptabilitatea microorganismelor rezidă din înmulţirea rapidă şi prin dezvoltarea unor capacităţi de reacţie, care vizează fie scăderea permeabilităţii pentru medicament sau eliminarea sa rapidă din celulă, fie modificări metabolice care le sustrag controlului medicamentos, fie secreţia unor enzime sau modificări ale targeturilor celulare unde acţionează medicamentele. Este evident că bacteriile în care se produc aceste fenomene devin rezistente şi nu sunt distruse de antibioticul respectiv.

Pentru gazdă nu este un fenomen periculos, pentru că rezistenţa se dezvoltă în mai multe generaţii. Odată însă apărute aceste mutaţii genetice avantajoase, ele vor pasa această calitate generaţiilor următoare prin diviziuni succesive sau chiar unor alte bacterii neînrudite, prin mici fragmente celulare numite plasmide, fenomen care este foarte periculos. De asemenea, odată apărută rezistenţa, pentru un antibiotic este doar o chestiune de timp până când tulpina va dezvolta un astfel de fenomen şi faţă de alte substanţe, apărând rezistenţa multiplă sau încrucişată.

Astfel, tratamentele inadecvate, în doze insuficiente, pot duce la dezvoltarea rezistenţei, dar în mod paradoxal şi tratamentele eficace, care vor distruge toate tulpinile sensibile, permiţând proliferarea explozivă a celor rezistente şi răspândirea lor la alte gazde. Flora saprofită care populează în mod normal căile respiratorii, pielea, mucoasele, intestinele, poate fi distrusă şi ea, repopularea făcându-se cu flora rezistentă, deci periculoasă.

În prezent, pentru fiecare clasă de antibiotice cunoscută există tulpini rezistente şi sintetizarea de noi substanţe este o provocare continuă. Ele trebuie să fie mai active, mai puternice, dar în acelaşi timp inerent mai toxice.




Stafilococul este un germen recunoscut pentru rezistenţa sa. El a dezvoltat primul rezistenţa la penicilină, apoi pentru meticilină, tetraciclină, eritromicină. De la sfârşitul anilor '90, dar mai ales după 2002, s-au înmulţit şi cazurile rezistente la vancomicină, considerat totuşi antibioticul cel mai eficient. În prezent, se descriu numeroase cazuri de pneumonii, septicemii, fasceită necrozantă cu stafilococ rezistent.

Streptococul de grup A este în general sensibil încă la penicilină, chiar dacă există şi tulpini rezistente la acestea sau macrolide. Pneumococul în schimb este recunoscut ca rezistent la peniciline şi betalactamice, el putând produce pneumonii, otite, meningite, peritonite, septicemii. Enterococii care erau în general bacterii cu grad scăzut de pericol pentru om au dezvoltat rapid o rezistenţă la vancomicină, care din păcate au transmis-o la unele tulpini de stafilococ.

Infecţia gonococică, infecţiile digestive produse de unele tulpini de Coli, Salmonela, Campylobacter şi mai ales tuberculoza au devenit deosebit de rezistente la antibiotice, generând forme prelungite sau complicate de boală.

Un rol mult discutat îl are şi administrarea nejudicioasă a antibioticelor la animalele de fermă, pentru promovarea creşterii şi stării lor de sănătate, substanţele putând persista în organismul acestora.

FĂRĂ AUTOMEDICAŢIE
Prevenirea rezistenţei la antibiotice este deosebit de importantă şi, depăşind graniţele medicale, devine o problemă socială, ea presupunând o cooperare deschisă între medic şi pacient. Se începe cu un diagnostic corect, urmat de prescrierea corectă a antibioticelor după o antibiogramă, în doze eficiente şi timp corespunzător, cu revenirea la control după terminarea tratamentului. Trebuie exclusă categoric automedicaţia. Acelaşi lucru trebuie făcut şi în spitale, cu prescrierea la nevoie a unei asociaţii de medicamente şi rotirii lor periodice în timp.

Prevenirea bolilor, vaccinarea, dizinfecţia, măsurile generale de profilaxie, educaţia sanitară, ridicarea stării generale de imunitate sunt elemente care ar trebui de asemenea reconsiderate.

TRATAMENTE
Antibioticele vindecă boli grave şi, de-a lungul timpului, au anihilat, aducând în banal, suferinţe care în trecut erau sinonime cu moartea. În acelaşi timp, au radicalizat tipuri de germeni care nu se dovediseră înainte periculoşi şi au selectat tulpini cu fiecare generaţie mai puternică şi periculoasă. Tocmai accesibilitatea, folosirea lor nejudicioasă, presupusa lor infailibilitate le-a transformat în promotorii unei noi patologii medicale.