Păzește-te de relația toxică dintre râs și rușine!

„Frecvent, râsul și rușinea se întrepătrund. Un episod de râs al unui individ poate declanșa în altul rușinea. Iar pe măsură ce astfel de situații se repetă, cel afectat ajunge să dezvolte o teamă profundă de râs. În plus, nu mai ajunge să considere râsul ca pe o condiție indispensabilă unei vieți pline de bucurie, dimpotrivă. Ușor-ușor, nu va mai reuși nici să facă diferența dintre o sâcâială jucăușă și o crudă ridiculizare. Așa ia naștere gelotofobia, ca o frică intensă și irațională de orice și oricine te poate face de râs, ori lua în râs”. Explicațiile de mai sus, formulate de psihologa Elena-Carmen Țuca în studiul „De mână cu rușinea la psihoterapie” (Curtea Veche, 2022), au continuat cu evidențierea acestei afecțiuni descoperite relativ recent de specialiști.

Râsul, ca expresie a răutății

„Conceptul de gelotofobie a fost descris prima oară de psihanalistul Michael Titze, în 1995. Specialistul german nu ezita să arate că orice formă de râs are, pentru gelotofob, o semnificație strict negativă. Pacientul percepe toate tipurile de râs, chiar și pe cele care exprimă căldură, empatie și prietenie, ca expresii ale ostilității și răutății, le asimilează ca pe niște amenințări la stima de sine. Ca urmare, râsul nu are niciun sens bun în viața lui”, a completat Elena-Carmen Țuca.

Inferioritate - superioritate

Potrivit lui Leonid Karasëv („Filosofia râsului”, 2016), rușinea și râsul se află la poli diferiți, mai explicit rușinea se situează la capătul opus încrederii de sine, bucuriei și mândriei. „Atunci când cineva se expune public într-un mod penibil, cel care observă expunerea greșită a celuilalt izbucnește în râs, un râs care îi transmite celui rușinat: «Tu ești defect, eu îți sunt superior»! Este greu să controlezi apariția sentimentului de rușine, deoarece este imposibil de oprit un acces de râs. Rușinea reflectă așadar o stare emoțională de inferioritate, în vreme ce râsul denotă superioritate”, conchidea Elena-Carmen Țuca.

Cheia: relația părinte-copil

Dar care este, de fapt, rădăcina acestei afecțiuni? „Principala sursă a gelotofobiei o reprezintă evenimentele traumatizante de supunere la ridiculizare repetate în timpul copilăriei și adolescenței, dar sămânța stă în primele interacțiuni dintre copii și părinți”. Mai exact? „Stilul parental de educație în familie este de obicei prea protector și cu tendință foarte mare de control. Iar acest lucru contribuie la apariția și dezvoltarea rușinii la copil. Atunci când nu se conformează cu așteptările pe care i le-a impus familia, copilul se poate rușina fie de faptul că poate fi făcut de râs în fața tuturor celor prezenți, fie spunându-i-se «Ești prost!» sau «Nu ești în stare nici să ții în mână un pahar cu apă!», fie râzându-se de ceea ce a încercat să facă și nu i-a ieșit (de pildă, un desen), fie prin retragerea dragostei și o ignorare excesivă, la nivel nonverbal aceasta traducându-se printr-o figură împietrită și o postură înghețată a corpului”. 

Blocarea emoțională

Ultimele comentarii: „Confruntat cu mesaje umilitoare, copilul încearcă să se autoprotejeze controlându-și excesiv mușchii faciali. Se produce astfel o tensiune care duce la blocarea emoțională. Urmarea este o deficiență în dezvoltarea competențelor interpersonale, de aici dificultatea de a se integra într-un grup - ceea ce în timpul adolescenței este esențial pentru sănătatea mintală a oricărui individ”. Remediul? „Psihoterapia!”, a punctat Elena-Carmen Țuca.

Două cuvinte grecești

Gelotofobia este un termen format din două cuvinte grecești: „gelos” („râs”) și „phobos” („frică”). În traducere liberă ar înseamna „frica de râs”, teama unei persoane de a nu deveni ținta ironiilor semenilor.

"Frecvent, râsul și rușinea se întrepătrund. Un episod de râs al unui individ poate declanșa în altul rușinea. Iar pe măsură ce astfel de situații se repetă, cel afectat ajunge să dezvolte o teamă profundă de râs”, Elena-Carmen Țuca, psihologă

„Principala sursă a gelotofobiei o reprezintă evenimentele traumatizante de supunere la ridiculizare repetate în timpul copilăriei și adolescenței”, Elena-Carmen Țuca, psihoterapeut