Oasele bebeluşului, ca Hopa-Mitică!

Cine e mai zvăpăiat decât copilul? Cine face năzdrăvănii cu carul: sare ca pe arcuri, plonjează din vârful pomului, escaladează periculos gardurile, cade de zici că s-a rupt în două şi se ridică continuând hârjoneala?

Copilul. Cel care parcă a descoperit secretul lui Hopa-Mitică. Umblau versurile prin popor: "Hopa-Mitică, Hopa-Mitică/ Cade-n fund şi se ridică!". Într-adevăr, când se buşeşte de pământ câte un prichindel încât oamenii din jur îşi pun mâna la gură şi scot un sunet de groază cum că piciul şi-a făcut praf oasele, se constată mai apoi că din aşa căzătură zdravănă puştiul s-a ales doar cu câteva zgaibe mici pe piele şi cu nimic la oase. Oare cum o fi construit osul de copil de suportă atâtea traumatisme şi se rupe mai rar. Iar când se fracturează, necazul nu e atât de mare ca la adult.

AVANTAJUL CELUI MIC
Explică structurarea osului de copil profesorul doctor Mihai Jianu, şeful Clinicii de ortopedie şi chirurgie a coloanei de la Spitalul de Urgenţă pentru Copii "Grigore Alexandrescu". Una dintre explicaţii, dar mai puţin importantă, este că prichindelul are talie mică şi greutate uşurică.

Aşa că orice copil, când cade, asta se întâmplă de la o înălţime mică, cam de la 1,2 metri, iar buşitura este a unui corp de 20 de kg, nu de 80 de kg, ca la un adult. Dar adevăratele motive ale rezistenţei mai mari a scheletului de copil pornesc de la o constituţie aparte a oaselor copilului. Oasele acestuia au foarte mult ţesut conjunctiv. Acest ţesut conjunctiv scade o dată cu înaintarea în vârstă.

Ei bine, ţesutul conjunctiv în cantitate mare conferă elasticitate mare osului. Apoi, al doilea argument: osul de copil are la capete cartilaje de creştere, cele care asigură creşterea în lungime a oaselor. Cartilajele de creştere amortizează, precum nişte tampoane, agresiunile asupra osului. Aceste cartilaje de creştere sunt hrănite de mult sânge, fiindcă circulaţia în vasele de sânge, la capetele osului, este mare şi lentă.

Şi acum un alt aspect. Periostul, acea teacă cu rol de înveliş al osului, este gros şi aderent pe structura osoasă în cazul copiilor. Aşa că o fractură la jumătatea osului de copil nu se dezaxează, fragmentele de os rupt rămân aliniate, fiindcă osul este ţinut strâns în acea teacă puternică numită periost. Traumatismele cu fractură la copii se întâmplă mai rar, fiindcă micuţul are şi o masă musculară slabă, aşa că muşchii nu trag hăis şi cea de os, rupându-l.

Într-adevăr, la copil, în cazul căzăturii sau loviturii se petrec mai rar fracturi, dar mai puţin răspândite sunt şi entorsele, ca şi luxaţiile. Reamintim că entorsele înseamnă o întindere a ligamentelor articulaţiei în urma unor forţe mai mari decât cele acceptabile, iar luxaţia este o leziune mai gravă, fiindcă se sparge capsula articulaţiei, iar oasele din articulaţie nu mai sunt în contact, au alunecat în poziţii anormale.

PARTICULARITĂŢI
Care este particularitatea fracturilor la copii faţă de ruptura oaselor la adulţi? La copil se întâlneşte aşa-zisa fractură în lemn verde. Osul se rupe ca o ramură verde de copac la care se rupe învelişul, dar nu se strică şi conţinutul ramurii. O altă caracteristică în fracturarea copilului mic este că osul alunecă pe cartilajul de creştere din extremitatea lui.



Tocmai asta uşurează reaşezarea în poziţie normală a oaselor, fiindcă osul alunecat poate fi tras la loc mai uşor, mai puţin dureros şi medicul poate face această reaşezare fără anestezie în primele 10 minute de la traumatism. La copii se petrece şi o fractură prin tasare.

Cu alte cuvinte, lovitura primită în os seamănă cu un pumn dat într-o bucată de unt. Lovitura înfundă structura osului, dar nu se rupe nimic. Şi reamintim aspectul menţionat mai sus că, dată fiind tăria periostului, adică teaca osului este mai puternică, oasele rupte sunt ţinute în axul lor şi fragmentele de os nu se decalează.

FRACTURĂ
Ce semne se pot observa în urma unui traumatism, care să indice că s-a fracturat osul unui copil, atunci când nu există un aparat de radiografie? Cu siguranţă este o fractură atunci când osul are o mobilitate anormală. Adică poţi mişca osul când nu e în articulaţie şi ăsta e un semn de fractură. Este în mod cert o fractură şi, când se aude o frecătură, urechea prinde uşor sunetul de frecare a oaselor.

O altă certitudine de fractură este când copilul nu poate mişca segmentul de os de sub fractură. Când omul pipăie osul de copil după o lovitură, dacă va constata cu mâna o întrerupere a continuităţii osului e semn că acolo s-a rupt osul. Asta se poate constata mai ales la oasele lungi ale piciorului, la tibia şi la cubitus, osul în prelungirea degetului mic al piciorului. Atunci când fractura este deschisă şi au ieşit fragmente de os prin piele, nu mai este nici un dubiu că este vorba de un os rupt.

Bineînţeles că suverană este radiografia, care arată că osul este fracturat. Toate aceste constatări s-au încadrat în grupa de certitudini că osul copilului este fracturat. Dar mai există şi semne care indică doar o probabilitate că osul e rupt. Adică lucrurile nu sunt sigure, ci doar probabile. În această categorie de posibile fracturi semnul este durerea.

A doua probabilitate că s-ar putea să fie vorba de o fractură la copil este echimoza, acea vânătaie apărută în zona loviturii. În entorsă apare imediat vânătaia. În cazul fracturilor, vânătaia apare a doua zi şi se instalează mai jos de osul rupt, căci sângele a alunecat în segmentul de jos. Probabilitate de fractură este şi când apare o umflătură. Uneori se sesizează o scurtare a membrului. Probabil că osul s-a fracturat sau este vorba de o luxaţie.

TRATAMENT
Care este tratamentul în cazul fracturilor la copil? În cazul micuţilor, există o mare posibilitate de remodelare a osului şi vindecarea este mult mai rapidă. Am mai amintit că în cazul copiilor poţi face reduceri, adică repoziţionări ale oaselor, rapid şi fără anestezie. La adulţi, fracturile trebuie consolidate cu multe piese metalice, agrafe, plăci, şuruburi.

La copil, în cazul fracturilor de oase se pune mai puţin metal. La copil, reducerea ortopedică se face prin calus, adică os, ce acoperă locul fără operaţie. La adult, este necesară intervenţia chirurgicală, iar recuperarea după fractură durează mai mult.