Autismul, mai frecvent la băieţi

Autismul este o afecţiune neuro-comportamentală care afectează grav capacitatea de comunicare şi interacţiune socială şi care se manifestă din primii trei ani de viaţă. Gra­vitatea fenomenului, răspândirea sa din ce în ce mai mare, dar şi importanţa unui diagnostic corect şi precoce în evoluţia ulterioară a copilului sunt marcate prin declararea zilei de 2 aprilie drept Ziua Internaţională de Conştientizare a Autismului. În multe ţări, manifestările dedicate acestui fenomen vor continua însă întreaga lună. 

Incidenţa afecţiunii este în creştere mai ales în ultimii 20 de ani (lucru probabil datorat şi progreselor diagnostice). Nu se cunoaşte etiologia bolii, fiind implicaţi factori genetici, toxici sau infecţioşi (cel mai frecvent a fost constatată infecţia cu rubeolă a mamei în timpul sarcinii). În ciuda speculaţiilor nu a fost demonstrată nici o legătură între vaccinare şi autism. Este cert însă că ma­ladia afectează de 3-4 ori mai frecvent băieţii decât fetele şi că există o tendinţă de aglomerare familială a cazurilor de îmbolnăvire.

Boala este descoperită foarte devreme în copilărie, de regulă în primii trei ani de viaţă. Uneori este evidentă de la început, alteori copilul se dezvoltă normal în primii doi ani, pentru ca apoi să se producă o involuţie dramatică. Tulburările vizează limbajul, interacţiunea cu cei din jur şi comportamentul. Astfel, copilul nu răspunde când este strigat pe nume şi pare că nu aude ce i se spune, deşi testele auditive sunt normale. El evită să îi privească în ochi pe cei din jur. Spre deosebire de ceilalţi copii, care în jurul vârstei de 1 an pot indica cu arătătorul, la distanţă, un obiect care îi interesează, copiii cu autism arată obiectul care îi preocupă doar atingându-l. Ei au dificultăţi în a înţelege sentimentele şi intenţiile celor din jur şi nu doresc să primească afecţiune sau să fie afectuoşi cu cei din jur.

Copiii cu autism fie vorbesc târziu, după doi ani, fie încep să vorbească normal, formând cuvinte şi propoziţii, dar după un timp îşi pierd această capacitate. În final cam 40% dintre ei nu vorbesc deloc. Tonul şi ritmul vorbirii este de asemenea anormal. Copiii repetă cuvinte, fraze, dar nu iniţiază o conversaţie, o continuă cu greutate şi nu discută decât despre ceea ce îi interesează. Nu doresc să se joace cu alţi copii sau uneori nu ştiu cum să o facă, preferând să se joace singuri, să se retragă într-o lume interioară. Ei repetă obsesiv unele mişcări (rostogolire, învârtire, clătinatul capului, bătăi din palme) sau unele gesturi ciudate. Se obişnuiesc cu o anumită rutină, dezvoltă chiar ritualuri şi se opun la cea mai mică schimbare. Prezintă o percepţie anormală, sunt foarte sensibili la lumină, sunete, atingere, dar pot avea o rezistenţă uimitoare la durere, de multe ori părinţii nerealizând că aceştia suferă de ceva decât când observă semne de rănire. Ei sunt fascinaţi de anumite obiecte şi interesaţi de cele mai multe ori doar de anumite detalii ale acestora. Majoritatea copiilor prezintă tulbu­ră­ri de somn. Uneori au o inteligenţă nor­mală, alteori un retard mintal uşor sau marcat, dar mulţi dintre ei pre­zintă aptitudini deosebite în dome­niul matematicii, desenului, muzicii.

Cu cât boala este descoperită mai devreme şi terapia iniţiată precoce, cu atât copilul are şanse mai mari de dezvoltare normală. Diagnosticul este pus întotdeauna de un specialist, dar primele manifestări sunt descoperite de părinţi sau de medicul de familie, aşa că nu ezitaţi să îi împărtăşiţi acestuia orice anomalie pe care o observaţi. Nu există un tratament specific, ci mai multe tipuri de terapii – comportamentală, de comunicare sau educaţională, care trebuie aplicate  de specialişti.