Infuzia din frunze de nuc creste pofta de mancare

Nevoia crescuta de remedii pentru diversitatea suferintelor din patologia umana a determinat explorarea resurselor vegetale. Explorarea a descoperit virtutile terapeutice nucului, de care au beneficiat numeroase generatii inainte de ofensiva chimioterapiei.

FRUNZE. De continutul bogat in minerale, cu proprietati antalgice, antimicrobiene, insecticide si antidiareice existent in frunzele de nuc, medicina traditionala a profitat din plin. Astfel, in medicina traditionala, casnica, ceaiurile din frunze de nuc s-au folosit in tratamentul inapetentei, rahitismului, limfatismului, asteniei, anemiei, gutei, tuberculozei, diabetului, iar in uzul extern, in tratamentul antraxului, abceselor, scrofulozei, blenoragiei etc.

NUCILE VERZI. Continutul ridicat de vitamina C al nucilor verzi si al frunzelor explica folosirea acestora in combaterea scorbutului.

INFUZIA SI DECOCTUL. Formele sub care se folosesc principiile active ale nucului: sucul de frunze si de coji verzi ale fructului, infuzia si decoctul de frunze, decoctul de coji uscate de nuca etc.

In fitoterapia moderna se recomanda utilizarea extractelor din frunze si ale celor din muguri - cu continut standardizat in principii active - cu rezultate deosebite in tratamentul micozelor oro-faringiene si tegumentare, in afectiuni ulceroase ale pielii, in degeraturi, veruci, alopecie, enterite, boli diareice etc.

"Pomul regesc" al Antichitatii

Nucul sau nucarul, cu denumirea latina Juglans regia, creste spontan in sud-estul Europei si in Orientul Apropiat, fiind originar din Asia Centrala si nordul Indiei. A fost adus de romani din Persia, supranumindu-l "pomul regilor", cultivarea sa extinzandu-se in primele secole ale crestinismului in Germania si in Galia. In Antichitate, nucul era un simbol al vietii si fertilitatii, fructele insa erau considerate daunatoare pentru sanatate de catre Dioscoride si majoritatea fitoterapeutilor vremii sale. In schimb, coaja nucilor necoapte avea o mare pretuire terapeutica, fiind folosite in practica medicala de catre Theofrast apoi de catre Dioscoride, Galen etc.