Pericoronarita

Pericoronarita reprezintă inflamaţia ţesuturilor moi din jurul coroanei dentare a molarului de minte şi reprezintă cea mai frecventă şi mai importantă complicaţie a erupţiei molarului de minte inferior.

Doctor Raluca Boatcă

Medic dentist specialist chirurgie dento-alveolară

Clinica stomatologică Velvet Dental

Telefon 317.39.97

Pericoronarita reprezintă inflamaţia ţesuturilor moi din jurul coroanei dentare a molarului de minte şi reprezintă cea mai frecventă şi mai importantă complicaţie a erupţiei molarului de minte inferior. Capişonul de mucoasă ce acoperă molarul de minte este traumatizat in cursul erupţiei dintelui şi se infectează in mediul septic bucal. Infecţia pătrunde apoi in sacul folicular ce inconjoară dintele in erupţie. Pericoronarita imbracă o formă acută şi una cronică. Debutul pericoronaritei acute este sub formă congestivă, cu senzaţie de tensiune locală, apoi jena dureroasă inapoia molarului doi care treptat se intensifică. Apar dureri la masticaţie, deglutiţie, vorbire, care pot iradia in regiunile vecine, cu senzaţie de nevralgie hemicraniană. Apar edem posterior molarului doi, congestia accentuată a mucoasei gingivale la acest nivel şi alterarea uşoară a stării generale cu indispoziţie şi subfebrilitate. Această stare congestivă se poate remite sub tratament local sau uneori chiar spontan, dar are tendinţa de a reveni şi de a se agrava dacă nu există posibilitatea de erupţie completă a dintelui (aşa cum se intălneşte frecvent in cazul molarului de minte).

Agravarea stării congestive duce la pericoronarita supurată cu apariţia unor dureri vii, pulsatile, iradiate larg in regiunile vecine de aceeaşi parte. Apar dificultăţi masticatorii cu disfagie. De data aceasta apare şi edem al obrazului cu congestia tegumentelor. Palparea este dureroasă şi pot apărea manifestări inflamatorii in ganglionii locali (creşterea de volum dureroasă a acestora). Prin difuzarea procesului inflamator in muşchii de vecinătate apare trismusul (limitarea mişcării de deschidere a gurii pănă la imposibilitatea deschiderii gurii). La nivelul cavităţii bucale se observă congestia ţesuturilor posterior de molarul doi cu extindere spre amigdale şi vălul palatin. Ridicănd capişonul de mucoasă ce acoperă molarul in erupţie se observă evacuarea unei secreţii purulente. Starea generală, care la inceput este bună, se alterează treptat, cu apariţia febrei (38-39,5 grade), accelerarea pulsului, dificultăţi importante in alimentaţie, agitaţie, insomnii.

Inflamaţia ţesuturilor peridentare recunoaşte şi o fază cronică. Acest tip de inflamaţie apare in cazul in care molarul de minte ocupă o poziţie relativ favorabilă erupţiei, dar mucoasa este mai groasă şi părţile moi de vecinătate (obraz, pilieri amigdalieni) nu au raporturi ideale cu suprafaţa ocluzală a molarului. Astfel, erupţia reuşeşte să se producă in cea mai mare parte, dar rămăn condiţii anatomice care intreţin infecţia locală, in limite mult restrănse, cronicizănd-o. Există şi aici un abces submucos, care insă drenează spontan, deşi incomplet. Simptomele, mult atenuate faţă de formele acute, includ o jenă locală care ocazional se intensifică pănă la durere, cu discrete iradieri spre ureche. In paralel cu intensificarea procesului inflamator pot apărea perioade de limitare uşoară a mişcărilor de deschidere a gurii (trismus moderat pasager). In zona submandibulară apare inflamaţia ganglionilor regionali care apar măriţi de volum, dar nedureroşi. Fenomenele neplăcute din punct de vedere subiectiv (reclamate de pacient) se referă la apariţia unei gingivite cronice şi a halenei fetide (miros neplăcut al gurii), puse pe seama septicităţii bucale. Faringele reacţionează prin mărirea de volum amigdaliană cu apariţia anginelor repetate (purulente) şi faringita cronică.

Condiţiile retentive care favorizează instalarea acestei inflamaţii cronice vor determina şi impactul alimentar permanent intre molarul parţial erupt şi molarul adiacent cu apariţia unei inflamaţii cronice a osului de vecinătate. Reacţia osoasă cronică implică liza osoasă (distrugerea osului) cu formarea unei pungi osoase ce constituie un nou punct de retenţie alimentară şi de perpetuare a fenomenelor inflamatorii. De asemenea, ne confruntăm cu pierderea suportului osos al molarului doi, eventual chiar cu extinderea infecţiei in jurul rădăcinilor acestui dinte, cu fenomene de parodontită. Apar fenomene de răsunet şi pe plan general, cu tulburări digestive din cauza inghiţirii permanente a salivei septice, astenie, paloare.

Prin amploarea fenomenelor pe care le produce, mai ales pe plan local, dar şi pe plan general, pericoronarita este o afecţiune care necesită consultul atent al medicului stomatolog şi stabilirea căt mai precisă a unei atitudini terapeutice. Decizia terapeutică va urma unui bilanţ atent clinic şi radiologic. Clinic este important să se stabilească amploarea fenomenelor inflamatorii, gradul de erupţie a dintelui, poziţia coroanei acestuia in raport cu părţile moi vecine, dar şi faţă de structurile osoase, căt şi raporturile dentare faţă de molarul secund.