Aparatul laser care prelungeşte viaţa în metastaza pulmonară

Dr. Dan Nicolau, şeful Secţiei de Chirurgie Toracică din Cluj despre sistemul de sănătate, despre condiţia medicului şi pacientului român

Doctorul Dan Nicolau. Şeful secţiei de chirurgie toracică din cadrul Spitalului Clinic de Pneumoftiziologie “Leon Daniello” din Cluj-Napoca. Este cel mai aprig duşman al metastazelor pulmonare şi, omul în halat alb, în care pacienţii văd o ultimă licărire de speranţă. Pentru Dan Nicolau, timpul se opreşte atunci când intră în sala de operaţie. Ştie că totul trebuie făcut ca la carte. Cu precizie şi fără greşeală. S-a obişnuit ca cele mai multe ore din viaţa lui să le dedice pacienţilor, iar sala de operaţie i-a fost adesea ,,acasă”.

Achiţionarea, undeva prin luna noiembrie 2013, a aparatului cu laser, destinat în special operaţiilor de extirpare a tumorilor la nivel pulmonar - a fost un moment de mare bucurie şi împlinire sufletească pentru doctorul Dan Nicolau. Visase la acest moment din 1988, de când ceruse acest aparat miraculos care poate prelungi, în medie, cu 12 luni viaţa unui bolnav de cancer pulmonar.

După ani de muncă dedicaţi profesiei, mii de gărzi făcute, ore neîncetate de studiu şi documentare, Dan Nicolau susţine că însuşi sistemul de sănătate este, în esenţă, unul bolnav. Un sistem care nu-şi apreciază medicii cu patalama şi care îi alungă pe cei tineri spre munca în străinătate, acolo unde sunt mult mai bine recompensaţi material. Cel mai tare îl doare însă când este nevoit să spună ,,Nu pot” unor pacienţi care îi bat la uşă şi pe care nu îi poate ajuta aşa cum şi-ar dori.

Mărturiseşte însă că, dincolo de carenţele sistemului medical din România, partea cea mai frumoasă a muncii sale este cea cu oamenii.

Reporter: Haideţi să vorbim înainte de toate despre aparul laser pe care l-aţi achiziţionat în noiembrie 2013 şi care prelungeşte viata pacientului în metastază pulmonară.

Dan Nicolau: Aparatul ăsta de laser, îl cer din 88, de când am venit din Anglia. În acest moment, în România, numai noi facem cu ajutorul acestui laser intervenţii la pacienţi cu metastaze pulmonare. Îţi vin ca la Mecca oamenii aici… Vă rog să mă credeţi, trebuie să îmi creez eu o rezistenţă psihică la ce telefoane şi ce tragedii aud în fiecare zi. Numai prin faptul că noi am introdus chirurgia metastazelor multiple cu laserul a fost o premieră, că e la noi, în final scrie Romania. Că e Nicolau, Cluj, e vorba de ţara noastră. Suntem printre puţinele ţări care fac asta. Prin Germania, până în Anglia, nu prea…Polonezii şi-au cumpărat o dată cu noi 8 aparate. M-au sunat deja din Italia, din Spania.

Reporter: Cu cât prelungeşte o astfel de intervenţie viaţa bolnavului?

Dan Nicolau: Statistica celor care au lucrat, prelungeşte în medie viaţa bolnavului cu 12 luni care înseamnă foarte mult. Operaţia de chirurgie a metastazelor a fost posibilă pentru că am fost sprijiniţi de Consiliul Judeţean, care ne-a cumpărat un aparat laser. Suntem printre puţinele centre din Europa care facem aşa ceva. Acesta este avantajul cu folosirea laserului, ca nu sunt afectate alte organe. Dacă nu exista această tehnică, se făcea tratament cu chimioterapie, care nu prea ar fi avut influenţă asupra unor tumori metastatice. E o şansa dată pacientului român.

Reporter: Domnule doctor Dan Nicolau, cum a fost întâlnirea cu medicina? A fost dorinţa dumneavoastră sau mâna destinului?

Dan Nicolau: Vă spun sincer ca dorinţa mea nu a fost să dau la medicină. În familie mama voia foarte mult să urmez acest drum. Eu, în schimb, eram pentru muzică, pentru matematică şi, în plus, făceam şi sport de performanţă. Într-o zi, am ajuns într-un conflict cu profesorul de matematică. Nu m-am dus la olimpiadă, preferând un concurs de atletism. Consursurile de primăvară erau cele de selecţie. Intrai în lot, primeai indemnizaţie, nu intrai în lot nu primeai indemnizaţie. Cum nu eram foarte bogaţi acasă, bursa sportivă însemna foarte mult. Am revenit de la concurs, m-a felicitat că am reuşit, dar de atunci orice făceam la matematică nu era metoda bună, ceea ce m-a cam scârbit de acest obiect. Şi m-am trezit în clasa a-12-a debusolat, ce fac şi unde mă duc? Cred ca am schimbat vreo 15-20 de profile, de direcţii, toate legate de matematică-chimie-fizică…Eu am făcut realul. La un moment dat am zis: “hai să încerc la medicină!”, iar biologia, cam 180 de pagini, mi se părea floare la ureche. Nu mi-am pus nicio secundă problema că nu voi intra, nu ştiu de ce, cred că era inconstienţa vârstei… Deşi, dacă îmi amintesc bine, au fost vreo 6-7 candidaţi pe loc. Şi, uite aşa, am intrat la medicină, cu condiţia pusă familiei dacă nu îmi place mă las de medicină şi mă duc la sport unde aveam intrare ca maestru al sportului fără să mai dau admitere.

Reporter: Cum a fost începutul? Cum v-aţi acomodat?

Dan Nicolau: În primele luni mă simţeam aşa străin, cu halatul, cu tot ce se întâmpla… Dar, după a început să-mi placă, mâncam şi îmi plăcea ce mâncam. Recunosc, am avut şi câteva reuşite. Că vine şi partea asta, dacă ai reuşite la examene şi recunoaşteri din partea profesorilor, succesul te mână. Aşa am ajuns să fac medicină. M-a captivat încet-încet. Şi, m-am găsit foarte bine ca temperament cu chirurgia. Nu ştiu dacă altă parte din medicină m-ar fi mulţumit sau mi-ar fi devenit hobby. Dar, chirurgia, mi-a devenit hobby. Era sistemul franţuzesc atunci la scoala medicală în anii 70. Şi am dat concurs pentru internat. La sfârşit de facultate, deja te direcţionezi prin chirurgie internă, laborator. Ştiu că erau şase locuri de chirurgie şi zece pe zona de intern. Am devenit intern şi, practic, în ultimul an de facultate eram angajat ca medic chirurg şi student. Cam aşa s-au derulat lucrurile… Muncind, făcând. Junioratul în chirurgie e foarte greu. Înseamnă multă, multă muncă fizică, după vine partea de documentare, de citit şi, fără să spun cuvinte mari, de rezistenţă la umilinţă. Este umilinţă foarte mare în perioada de formare când suporţi mofturile şi fiţele celui care te învaţă. Daca vrei să înveţi…

Reporter: Când aţi avut primul caz, prima intervenţie adevărată? Ce aţi simţit când aţi operat pentru prima dată?

Dan Nicolau: Primul caz adevarat pe chirurgie cu bolnav intubat l-am operat în anul şase de facultate. Atunci lucram ortopedie şi, în Ajun de Crăciun, am primit cadou o operaţie de la maestrul cu care lucram. A fost prima operaţie importantă. Ai emoţii la primele 3.000 de operaţii care îţi vin şi dintr-o nesiguranţă că nu cunoşti tot. Apoi, ai emoţii normale, care te mobilizează. Dar dispar din zona de necunoscut, se adaugă experienţa şi nu mai ai emoţia necunoscutului, dar e alt gen de emoţie.

Reporter: Domnule doctor, în societatea în care trăim medicii sunt şi adulaţi - consideraţi eroi şi urcaţi pe un piedestal - dar şi aspru criticaţi. Unde e adevărul? Care este percepţia dvs?

Dan Nicolau:Eu sunt un demolator al mitului ăsta de doctor care nu este benefic. Societatea te împinge aşa, vai doctor, şi te poziţionează lângă Dumnezeu. Şi sunt unii care nu sunt pregătiţi mental că sunt oameni şi chiar se cred lângă Dumnezeu. Aşa consideră ei. Trăim într-o societate foarte tulburată pe toate planurile. Şi vine şi te priveşte cu un ochi ca pe Dumnezeu şi te înjură pe celalalt ca pe dracu. Ca şi societate manipulată bine prin toate părţile - şi este tehnica manipularii de pe vremea lui Niculăiţă - când se porneau campanii antidoctor. Se pornesc şi acum, anual, avem una, două campanii împotriva doctorilor, iar noi, cei care muncim cu oamenii ştim şi simţim lucrurile astea. Omul care nu are destulă carte, destulă instruire, nu ştie, îi lipsesc o mulţime de lucruri şi atunci este manipulat. Două, trei exemple negative de doctori şi atunci totul se resfrânge asupra întregii tagme. Din păcate, media când vorbeşte urât despre doctori vorbeşte la modul general. Nu, domnule să spună: ,,ăla a făcut!”. Mai exact şi mai corect ar fi să-l identifice în cutare secţie. Nu arunca asupra întregii tagme. Aa, poţi să arunci în momentul în care îi răsplăteşti la măsură. Şi nu vorbim numai de partea pecuniară.

“Noi suntem antrenaţi să facem cu nimic. Când le ai pe toate e floare la ureche”

Reporter: Profesia de medic, pentru cine o face aşa cum trebuie, implică multe responsabilităţi. Aveţi ceea ce vă trebuie pentru a vă putea desfăşura treaba? Care sunt hibele sistemului de sănătate românesc?

Dan Nicolau: De cele mai multe ori, tu ca medic îţi asumi o responsabilitate neacoperită în spate. Nu ai dotarea potrivită, nu ai suportul de medicamente, de materiale, noi în continuare improvizăm. De ce doctorii români, mai ales chirurgii, când se duc afară îi nimicesc pe aia? Noi suntem antrenaţi să facem cu nimic, când le ai pe toate e floare la ureche. Ceilalţi, când le lipseşte un ac de nu ştiu ce, amână operaţia, că nu are firul cutare. Noi improvizam şi obţinem performante, că şi eu mă mir de ce avem performanţe comparabile cu ceilalţi unde investesc într-o zi de spitalizare de zece ori mai mult decât noi. Aici la chirurgia toracică, unde este destul de bine plătită ziua de spitalizare, comparativ cu alte specialităţi, am în jur 700 de euro pe spitalizare întreaga sumă care înseamnă spital, consultaţie, investigaţie,operaţie, terapie intensivă, 700 per total. De cum intri în Ungaria, patul fără nimic pe noapte, hotelul de spital începe de la 400 de euro pe zi. Hai să fim serioşi, că n-or fi bani!

“Ministrul Sănătăţii contabiliceşte, priveşte la mânecuţă”

Reporter: Aveţi ani grei de experienţă în medicină şi, ca atare, termeni de comparaţie. Ce ne lipseşte? Viziunea? Implicarea? Guvernanţi şi miniştri mai responsabili?

Dan Nicolau: E o responsabilitate şi mai ales când lucrezi într-un centru universitar staţie terminus. De la tine unde mai merge? Am şase judeţe în jur, stăm cu 20 şi ceva de paturi, numai noi ştim cum le rulăm. E o viziune păguboasă asupra sănătăţii. Le-am sugerat de multe ori ca, în loc de 30 de consilieri pe care îi plăteşti şi care sunt aciuiţi pe acolo pentru că n-au izbândit în meserie, să adune aşa un sfat al bătrânilor din meseria asta- care vor, fără bani - să-i cheme şi să stea o seară cu ei la o masă. Să povestească despre medicina şi, sigur, a doua zi cel care este ministru al Sănătaţii va vedea lucrurile mai limpede. Nu poţi chiar să faci contabilitate. Eu am viziune şi am concept liberal dar ministrul Sănătăţii contabiliceşte, priveşte la mânecuţă. Unul a vrut să închidă spitalele, altul vrea să reducă numărul de paturi, pe indicele de utilizare a patului. De la Bucureşti din birou, se stabileşte să se taie 20-30 de paturi, dar a întrebat cineva vreun pălmaş?

“Eu nu am instrument să motivez personalul meu”

Reporter: Sunteţi în sistemul medical din 1970. Ce s-a schimbat de atunci? Sau cum s-a schimbat: în mai bine, în mai rău?

Dan Nicolau: Eu sunt în sistemul ăsta din 1970 de când sunt student, am prins jumătate din experienţă de pe vremea lui Niculăiţă şi jumătate din experienţă dincoace. În perioada prerevoluţionară dacă trag linie unitară nu s-a schimbat nimic. În esenţă, că tot vorbeam de reforma sistemului. Dimpotrivă. S-a produs o centralizare. Pe vremea lui Niculăiţă, eu ca şef de secţie primeam şi mi se spunea:”ai finanţare atâta pe pat de bolnav”. Erau 2 lei, 3 lei, 4 lei şi trebuia să mă încadrez în banii aştia şi încercăm. Acuma, habar nu am ca şef de secţie, nu pot să-mi fac un program ca manager de secţie. Nu ştiu câţi bani produc, sunt pozitiv, nu sunt pozitiv…

Reporter: Există un exod al medicilor români. De ce se întâmplă asta? Nu mai avem instrumente să-i motivăm să rămână în ţară?

Dan Nicolau: Eu nu am instrument să motivez personalul meu. Şi spun asta cu mare părere de rău. La mine în chirurgie, asistentele lucrează într-un fel, au o altă responsabilitate faţă de cele de la interne.Vin numai din motivaţie, îi legi ca atmosferă. Am pierdut anestezist de valoare pentru că nu am avut cum să-l ţin. A plecat…A primit omul salariu în privat cu 30% mai mare. Ce poţi să le spui? Cu ce poţi să-i ţii? Cu ceva aproape de cât ar câştiga în străinătate sau în altă parte. Am eu instrumentul asta? Nu îl am în mână, deşi producem capital foarte bun. O parte foarte de rău este aceea că există un mit în jurul lui Raed Arafat. El a făcut foarte mult cu SMURDUL,cu urgenţa şi foarte mult rău cand a ieşit din urgenţă şi s-a implicat în alte politici sanitare. Că nu le ştie. N-a trăit viaţa de spital, de secţie, el a trăit în SMURDUL lui, în urgenţă, în sărituri, în elicoptere, acolo unde este de departe cel mai bun. Dar, să vii să organizezi serviciul sanitar, spitale, functionari, secţii deja e numai teorie. Practic…

“Partea frumoasă a muncii mele o reprezintă oamenii”

Reporter: Care este partea frumoasă a muncii dvs., de unde vă încărcaţi bateriile zi de zi?

Dan Nicolau: Partea frumoasă a muncii mele sunt oamenii. În continuare se face caritate şi oamenii care lucrează în sistem sunt oameni care fac carietate, oricât ar fi ei de înjuraţi.

Reporter: Cum decurge o zi din viaţa doctorului Dan Nicolau?

Dan Nicolau: Banal… De dimineaţa, la 7.30- 8.00, ne adunăm colectivul, facem vizitele la bolnavi şi fiecare porneşte să-şi facă treaba. Cine are sala de operaţii, operaţiile.. Dacă îţi place ceea ce faci, munca nu ţi se pare deloc grea. Dimpotrivă. În schimb, dacă nu îţi place, simţi ceea ce faci ca pe o povară. I-am sfatuit şi pe studenţi şi pe tinerii rezidenţi, dacă nu le place ceea ce fac, specialitatea, să o schimbe şi să facă altceva. ştiţi de ce? Fiindcă e dezastru, mai ales în sănătate, să faci o viaţă întreagă ceva ce te oboseşte.

Reporter: Ca un om cătuia i-au trecut prin mână generaţii întregi de tineri, cum îi simţiţi pe medicii tineri?

Dan Nicolau: Revoluţia în sănătate va incepe cu generaţiile care vin. Am şi spus că noi ăştia romantici, ne ducem. Dar, cei care vin după noi sunt pragmatici: atâta mă plăteşti, atâta fac. şi sistemul va fi faţă în faţă cu atâta mă plăteşti, atâta fac. Dar degeaba tot vine lumea şi spune: “dar voi aţi jurat”. Da, am jurat să ajutăm, să faci tot ce poţi să salvezi o viaţă, dar nu s-a jurat să fii sărac,umilit şi jignit. Nu am jurat asta.

Reporter: Sunteţi şeful secţiei de chirurgie toracică. După atâţia ani de muncă, mai aveţi emoţii atunci când intraţi în sala de operaţie? Mai dispar în timp sau fac parte din muncă, o completează…

Dan Nicolau: Chirurgia de organ vital şi plămânul este un organ vital, nu se regenerează şi trebuie să ai o atitudine foarte ponderată în momentul când operezi pentru că scoţi dintr-un organ vital care nu se reface. şi trebuie să măsori foarte bine ca să-i rămână suficient plămân pacientului cât să poată să trăiască. Pentru că fără plămân nu poţi să trăieşti. Aici este o primă dificultate a meseriei. O a doua, că vorbeam de emoţie… Accidentul sau incidentul intraoperator în chirurgia toracelui se spune ca 90% înseamnă moarte. Stresul la care lucrez, având de jur împrejur şi în apropiere organe vitale, e să preîntâmpini accidentul. De asta trebuie să ai o condiţie fizică foarte bună, să stai foarte bine mental, să stai cu simţurile bine, fiindcă astfel nu poţi să faci chestiile astea. Iar viaţa noastră, viaţa noastră unde eşti, e ca la sportul de performanţă. Dacă vrei să faci chirurgie de lung parcurs te înveţi să te culci devreme, să bei ocazional, mă rog, un alt mod de viaţă. Pentru unii de restricţii, pentru alţii de normalitate. Poveştile alea cu chirurgii care beau şi fac bine de toate sunt numai în cărţi.

Reporter: Mi-aţi mărturisit la începutul interviului cu întâlnirea cu medicina nu a fost dragoste la prima vedere. Ce v-a făcut să iubiţi ceea ce faceţi şi să vă dedicaţi viaţa profesiei?

Dan Nicolau: La vremea când am început - şi am avut dascali deosebiţi care m-au făcut să iubesc medicina- şi condiţia medicilor în acele vremuri era diferită de cea de acum. Erai respectat. Practic, erai un puştan în medicină, dar erai respecat de societate.Lucru care acum s-a pierdut.Am facut marea Revoluţie…Dar, principiile au rămas aceleaşi. Fiecare popor, fiecare comunitate urbană îşi merită dascalul, doctorul şi preotul. Buni, răi, sunt ceea ce merită…

Reporter: Tinerii medici pot deveni un nume? Au o şansă în contextul actual?

Dan Nicolau: Întotdeauna în meseria asta ai nevoie de un sfetnic. Eu am trăit fără sfectnic pentru că s-a dus prea devreme şi sunt lucruri care s-au dus cu ei pe care le-am recuperat în parte din ce au ştiut ei. Transferul ăsta nu este ordonat. La noi se merge în continuare: asta îţi e limita de vârstă. O să zică lumea că sunt partizan.Să te lipseşte însă de expertiza cuiva, fără să te uiţi dacă biologic poate sau nu poate… Eu am vorbit cu parlamentarii aştia ai noştri să facă o iniţiativă- gândiţi-vă că în sănătate ai exod, tinerii pleacă în străinătate, îţi mai pleacă şi vârfurile, cu ce rămâi? Măcar lasă-i pe ăştia, dacă biologic vor- dacă vor, nu să-i obligi, evalueză-i psihic şi menţineti forţa de muncă valoroasă. De ce să o arunci la gunoi? Colegii mei au crescut, profesional suntem la fel, fiecare când e de garda acopera tot, dar nu au încă forţa să se zbată pentru dotare, să ceară, să bată cu pumnul în masă. Transferul ăsta trebuie să fie un ciclu şi să-ţi ţii sfetnicii. Eu am remarcat- că am fost o lungă perioada în conducerea Societăţii de Chirurgie Toracică- că în toate centrele a fost, într-adevăr, o retragere, o pensionare, dar a fost cu menţinerea omului valoros, până când acesta nu a mai vrut sau nu a mai putut să vină.

Reporter: Da, să ne gândim la doctorul Pesamosca…

Dan Nicolau: Eu cred că vor trece încă o sută de ani până când o să mai apară un Pesamosca. Asta e realitatea. Ca el nu găseşti. Sunt unii pe care într-adevar nu-i înlocuieşti. Nu ai cum. Alţii ar da aur să-i aibă doar să-i vadă stând într-un scăunel şi numai să se sfătuiască cu el. Din păcate, sistemul de sănătate din România este la mâna unor socotitori, a unor contabili. Eu nu vorbesc aici numai de mine, dar tot corpul medical nu-i plătit şi nu i se dă nici respectul potrivit.

Reporte: Ce înseamnă să fii medic în România de astăzi?

Dan Nicolau: Viaţa ne scoate din scenă pe aceşti romantici incurabili care am dus medicina românească în zone apreciabile. Vremurile pe care le trecem sunt dificile pentru orice om care munceşte cinstit şi serios. Este dificil ca şi medic să parcurgi etapele acestea reformiste care nu se mai sfârşesc, sigur în discrepanţă mare cu speranţele declanşate de marea schimbare din 1989. Am un parcurs de existenţă decent, profesia de medic oferind acest privilegiu cu condiţia să fii cinstit şi devotat profesiei. A fi medic în aceste zile în România este o aventură şi pot să spun o inconştienţă. Profesia de medic a devenit din ceva respectabil şi de referinţă, o profesie hulită, batjocorită şi umilită cu bună ştiinţă de către tot ce înseamnă societate, atât factor decizional, cât şi medie şi mai ales populaţie manipulată. Previziunile mele sunt sumbre în ceea ce priveşte perspectivele medicinii fiindcă viaţa ne scoate din scenă pe aceşti romantici incurabili care am dus cumva medicina românească în zone apreciabile şi comparabile, cu eforturi personale în special, poate cu ceva doze de nebunie. Generaţiile care ne urmează sunt pragmatice, perfect integrate vremurilor actuale şi poate în acel moment se va produce trezirea societăţii către sănătate, învăţământ şi cultură. Cel mai mult îmi doresc să ajung la sfârşit de carieră, să muncesc într-un cadru şi mediu normal, într-o societate unde profesia de medic este apreciată şi răsplătită corespunzător.

Reporter: Ce i-ar motiva mai mult pe medicii români?

Dan Nicolau: Reforma în sănătate va începe când va veni un ministru care va spune că grila de salarizare în sănătate este diferenţiată. Spre exemplu, în funcţie de stres. Nu e acelaşi lucru să plăteşti un chirurg, neochirurg, chirurg cardiac toracic la fel cu un balneolog, vorbesc de un dermatolog. Da, au stresul lor, nimeresc alifia sau nu o nimeresc, dar nu au în faţă riscul vital. Dar nu e o treabă inventată de noi, trebuie s-o preiei. În America, în anii 65, au ieşit cu un studiu pe vreo 30 de ani, exact cu evaluarea stresului şi cu durata de viaţă pe fiecare specialitate.şi a ieşit acolo, că un chirurg cardiotoracic are speranţa de viaţă de 56 de ani, iar dermatologii şi reumatologii au durata de viaţă de 89 de ani. şi, atunci, ăia au zis aşa: pai, măi frate,unui chirug cardiotoracic îi fac un contract pe an de 2 milioane, iar la celălalt că se stresează aşa de tare îi fac de o sută de mii. Diferenţa asta de retribuţie în funcţie de stres stimulează şi competiţia. Aşa de uşor se poate regla totul, dacă fiecare ar fi plătit la cât munceşte. Atâta ai făcut, atâta primeşti.şi, în fiecare lună ai alt salariu. Asta ar fi reforma şi atunci aş putea să spun şi eu că ăsta e un ministru care are sânge în instalaţie, cum se spune pe aici.

,, Cel mai greu lucru e să spun nu pot unui pacient,,

Reporter: Cum sunteţi după o zi de muncă? Ce vă apasă cel mai tare?

Dan Nicolau: Cel mai mult mă încarcă negativ multitudinea de telefoane unde trebuie să spun nu pot sau nu se pretează. şi, credeţi-mă pe cuvânt, sunt tragedii colective disperate. Nu mai poţi face nimic. E cumplit să spui nu. Cel mai greu pentru un medic este să spună: nu pot, mă depăşeşte. Semenul meu, nu pot să te ajut când meseria mea este să te ajut. Din păcate, mi se întâmplă foarte des de când cu partea asta… Lumea e disperată. Cele mai multe formatiuni tumoroase le-a scos neamţul, un prieten doctor al meu, din Germania. Mi-a zis: ,,mai Dane, eu am scos 235 de metastaze, cele mai multe de pe plămâni. Eu am nimerit, chiar la începuturi, când am folosit acest aparat laser, pe cineva care a scos 252 de metastaze. Nu e meritul meu. E meritul pacientului că a supravieţuit cu atâtea metastaze. Dar, dacă privim în spate, stai şi te intrebi cum a putut să ajungă în sistemul de sănătate modern un om să aibă atâtea şi nu s-a făcut nimic până acum. Că şi neamţu a scos, dar nu de la un neamţ, de la un chinez.

Reporter: Care este cea mai frumoasă amintire legată de un pacient?

Dan Nicolau: Medicii trăiesc bine prin bunătatea enoriaşului. Nivelul de trai al medicului este ca şi la mănăstire sau de la biserică. În funcţie de enoriaş. De mult, cred că este cel mai formidabil lucru pe care l-am primit.Asa, ca o paranteză, o bătrânică, de vreo 80 de ani, am operat-o, era pe vremea lui Ceauşescu. Cand a venit la control şi a zis:dragu’ lelii, uite ţi-am adus o bucată de săpun făcut din mâna mea. Ea a considerat că un calup de săpun de casă e cel mai preţios lucru, pentru ea era cel mai de valoare lucru pe care l-a avut acasă. A fost aşa un moment, nu o să-l uit niciodată.