Concluzii din confuzii

Iata ca am ajuns la un alt subiect delicat dedicat politiei. Insa ce sa spui, cand cei multi care au fost adusi sa caute, nu erau decat o gasca de pusti care nu stiau cum sa traga de timp mai cu spor pentru ca in doua zile urmau sa ajunga acasa la fete si sa o termine definitiv cu armata - asteptau "liberarea" si numai la asta se puteau gandi. Acest lucru imi confirma banuiala ca armata, daca nu e una profesionista, nu face altceva decat victime (atat in randul soldatilor ei, cat si in randul acelora pe care ar trebui sa-i protejeze). Lipsa de pregatire este la fel de periculoasa ca si o arma. (La noi, cu cati nepregatiti sunt, tinde sa devina un intreg arsenal, care nu sta linistit in depozite ci este testat pe cei care au nevoie de ajutor). Ca sa-mi argumentez urmele de cerneala lasate pana acum, va dau un exemplu: luni, jumatate din efective cautau, un sfert stateau la suete langa troita pe marginea apropiatei "liberari" si un sfert erau tolaniti la soarele superb al amiezei, asteptand masa care n-a mai venit, asa ca, cu scuza "oamenii astia trebuie si ei sa manance" (la care n-ai nimic de comentat) au plecat pentru alte cateva ore sa ia masa si s-au mai intors pe seara, foarte obositi). Ma intorc la asa-zisa jumatate care cauta in padure si-mi aduc aminte ca ai nostri s-au intalnit cu "ai lor" care stateau relaxati la umbra copacilor, la tigari, la taifas sau la telefon. Si dupa nici doua zile de astfel de cautari, cineva - o persoana sus-pusa in politia locala - a ajuns la concluzia (insotita de ridicari neputincioase din umeri) ca se cauta degeaba in padure, deoarece copilul "cu siguranta nu este acolo", motiv pentru care vor inceta cautarile. Ni s-a argumentat ca s-a periat padurea metru cu metru si ca, daca ar fi fost acolo, in mod cert ar fi fost gasit. Bineinteles ca atunci ni s-a conturat ideea posibilitatii unei rapiri (singura care mai ramanea valabila), pe care i-am comunicat-o si sefului respectiv, la care acesta, fara nici o urma de ezitare ne-a spus ca e imposibil, in zona nu s-a intamplat niciodata asa ceva. Nu conteaza ca noi am aflat ulterior ca s-a mai intamplat in zona si asa ceva (de mai multe ori), dar nu inteleg logica acestui personaj: cu siguranta, copilul nu s-a ratacit si, tot cu siguranta, nici n-a fost luat. Care mai sunt alternativele? Eu, personal nu mai vad nici una care sa nu tina de domeniul fantasticului.

Concluzie care se bate cap in cap cu urmatoarea concluzie care a fost "elaborata" dupa ce a fost gasit copilul: "Vlad Mihail Tudor s-a ratacit in padure si a ramas in padure timp de sase nopti".

In cazul acesta cum a fost periata padurea metru cu metru? In cazul acesta de ce s-au retras marti echipele de cautare ale politiei? Cum este posibil sa tragi concluzii atat de diferite, fara sa ai nici macar o ipoteza?

Ni s-a spus de mai multe ori "nu suntem pregatiti pentru asa ceva, nu ne-am mai lovit niciodata de un astfel de caz". Ce putem noi, contribuabilii, sa facem, ca cei pe care ne bazam pentru un ajutor specializat, sa fie pregatiti? De aceea tot scriu, poate se va gandi cineva la niscaiva cursuri de specializare. Mi se scrie ca in alte tari, cand se intampla cate o nenorocire de genul acesta, se schimba legi, se creeaza organizatii, se contureaza noi proceduri care sa acopere "golul". La noi se schimba vreodata ceva? Nimic! Problema este ca ei considera nenorocirea asta, numai a noastra - a familiei - cand, de fapt, este a tuturor. Ne balacim intr-o mentalitate care le permite oamenilor in mainile carora ne punem vietile, sa ridice din umeri cand fac greseli din cauza indiferentei sau a lipsei de pregatire. In "mainile" lor, aceste greseli costa vieti. (Am auzit multe intamplari, dar va voi povesti una - privitoare la personalul medical - o fata a chemat salvarea pentru mama ei care facuse un infarct. Salvarea a venit, bineinteles, fara medic. Asistenta i-a administrat un calciu intravenos care a dus la alte patru infarcturi si gata!). Q.e.d.

Iar daca pe langa pregatire ar exista si putin suflet "Mortul altuia pentru tine doarme" este mai mult decat o vorba, este deja un mod de viata.

Va multumesc pentru scrisori si va astept in continuare parerile/intrebarile pe adresa de e-mail: paula.tudor@jurnalul.ro