"Dacă ceva poate să meargă prost, va merge"

Eram în concediu când am vrut să ur­căm de la Slănic Prahova până la Che­ia şi Muntele Roşu. Fiind vineri după-amiază, eram conştienţi că e o decizie destul de hazardată, dar îi promise­se­răm copilului că mergem la munte. Aşa că ne-am aliniat cu restu' lumii care stră­bă­tea DN1A, varianta mai re­laxată a lui DN1, dintre Ploieşti şi Bra­şov.

Am întâlnit şi aici şoferi cu han­dicapul de a fi incapabili să-şi păs­tre­ze banda în curbe, intrând pe contra­sens. În rest, tiruri, camioane şi că­ru­ţe. Mai aveam vreo 9 kilometri până la Cheia, când coloana a prins a se strânge şi s-a oprit. Remarcasem că pe sensul opus nu mai trecuse nimic de ceva vreme. Ne-am oprit şi, la câ­teva minute, co­boa­ră pe lângă noi Descarcerarea ur­ma­tă de două sal­vări. Atunci  am hotărât să facem stân­ga-mprejur.

La un mo­ment dat am depăşit ambulanţele care tră­se­seră pe drepta. (Ştiu că se opresc când pacientul in­­tră în stop car­diac şi medicii trebuie să intervi­nă.) După câţiva kilometri ne-am oprit. La barieră, pentru a-i face loc "Expresului de Mâneciu" - un tren ce abia se târâie şi care avea şi haltă în dreptul barierei. Ajung şi sal­vările şi... se opresc. Am­bu­lanţierii co­boară din nou, agitaţi. Se uită în stân­ga, în dreapta, fac ture de la o maşină la alta, îşi întind cape­te­le peste barieră cu mâna streaşină la ochi, vor­bind la telefoane.

Mă gân­deam cât de puţin noroc au cei care se zbăteau în­tre via­ţă şi moarte în sal­vări. Am spe­rat că şefii de echipaj vor putea lua legă­tura cumva, prin Po­li­ţie, prin CFR, cu me­canicul - să oprească pentru a pu­tea trece ambulanţele, dar asta la noi e im­posibil. Până se găsesc şi pică de acord toţi şefii între ei vor mai trece multe trenuri.

 Într-un final, "ex­pre­sul" s-a târât prin faţa noastră, iar bariera s-a ridicat. După maximum 3 ki­lometri am ajuns la a doua barieră - coborâtă în aşteptarea aceluiaşi tren. Aici era şi un operator, dar se vede treaba că nici el n-a putut face nimic. Aşa că ambulanţele au aşteptat din nou. Nu ştiu cum au ajuns oa­me­nii aceia la spital. Unii poate ar zice că e soarta, eu însă mai degrabă tind să cred că e o lipsă acută de inspiraţie şi de proceduri pentru cazurile de urgenţă.