Douazeci de ani

E o melodie ce-o ascultam pe vremuri, in serile de joi, la radio, care ilustra emotiile unei varste la care visam atunci (in copilarie)... dar si acum... Ma mai duce cu gandul si la un roman despre cavalerism, onoare, camaraderie si fidelitate...

Insa, mai nou, cand spun "douazeci de ani" ma gandesc la o crima teribila si mai ales la un criminal pentru care cuvintele de mai sus n-au nici o noima. Un tanar care din motive doar de el stiute a ales sa poarte pentru tot restul vietii emblema de ucigas de copii.

S-a dat o pedeapsa de douazeci de ani, cu posibilitatea reducerii ei la treisprezece, pentru o schingiuire sufleteasca si pentru o viata. O pedeapsa controversata ce a starnit multe reactii de manie din partea celor ce au asistat de aproape ori doar din departare la calvarul unei fetite de 8 ani.

S-au pus intrebari, s-au facut sondaje... "Cum vi se pare o astfel de pedeapsa? Nu ar fi meritat pedeapsa cu moartea?", iar raspunsurile au inceput sa curga din ce in ce mai virulente: "Este o bataie de joc, criminalul merita pedeapsa cu moartea, scaunul electric, impuscarea...".

Degeaba, aceasta intrebare nu-si are locul in peisajul nostru legislativ si moral. De aceea toate sondajele si toate raspunsurile s-au pierdut in neinsemnat. Poate daca problema s-ar fi pus altfel, iar intrebarile ar fi fost in sensul: "Sunteti de acord sa facem un referendum pe problematica ucigasilor de copii? Sa propunem marirea pedepselor indiferent de varsta criminalului? Ori condamnarea la munca silnica, fara drept de apel, fara posibilitatea de a-si scurta pedeapsa? Sau sa adoptam sistemul american de cumulare a pedepselor pe fiecare capat de acuzare (si atunci multi ar ajunge la sute de ani de puscarie pe care, da, i-ar putea injumatati insa fara posibilitatea de a iesi la 30 de ani...)?"

Atunci poate ca ar fi avut o greutate parerea publicului, dorinta locuitorilor acestei tari. Asa au ramas doar niste vorbe-n vant, spuse, dar neauzite...

Un reprezentant al autoritatii mi-a explicat o data ca tendinta acum este de scurtare a pedepselor, deoarece cu un puscarias statul cheltuieste foarte mult... Si m-am revoltat. Atunci ce rost are sa-i mai prindem? De ce se mai consuma fonduri, energie si timpul unora pentru a prinde criminalii?

Oare chiar nu se poate gasi o formula prin care statul sa cheltuiasca cat mai putin (daca asta chiar e o problema) cu intretinerea ucigasilor?

Acestia ar putea munci pentru a-si "achita" pensiunea completa in puscarie. Munca ar fi si o metoda eficienta de educare.

Aceasta mi-ar parea mie o pedeapsa justa. Nu moartea, nu intretinerea lor din banii nostri, ci munca grea in folosul comunitatii pe care au batjocorit-o cu buna-stiinta.

Nu stiu care e numaratoarea pe care legea calculeaza anii ce ar compensa o viata. Dar cred ca e o socotitoare stricata pentru ca poate da pentru aceeasi adunare doua rezultate diferite, in functie de o variabila fara relevanta: buna purtare in puscarie. Desi s-a dovedit tragic ca omul nu este capabil de buna purtare in libertate. (Oare prin ce minune un criminal sadic ar putea invata sa se poarte frumos in puscarie, atat timp cat acasa n-a reusit?)

Puscaria nu e o pedeapsa pentru criminal, ci o modalitate de a le asigura celorlalti siguranta zilei de maine. Nu e nici "plata pentru faptele sale", pentru ca o viata nu poate fi platita. Cu atat mai putin viata unui copil si chinurile prin care a trecut inaintea mortii. Oare chiar nu se poate gasi o formula prin care statul sa cheltuie cat mai putin (daca asta chiar e o problema) cu intretinerea ucigasilor?