ÎN MEMORIA LUI VLĂDUŢ - Mentalitate cu dizabilităţi în România

“Cine n-are copil cu probleme nu ştie... lumea nu este tolerantă faţă de copiii ăştia”, mi-a spus mama unui copilaş special.

În copilărie, ţin minte că erau multe “defecte”, motiv de băşcălie pentru unii copii. Dacă erai prea slab ori prea gras, dacă erai prea scund ori prea înalt... ce să mai spun de cazul în care trebuia să porţi ochelari... Mai ales în cazul celor din urmă! Comportamentul colegilor răutăcioşi era unul social acceptat, iar celorlalţi le rămânea să se izoleze într-un colţ de clasă, cufundându-se în paginile vreunei cărţi după ce-şi ştergeau ochelarii aburiţi de lacrimi. Exista un fel de trafor în care trebuia să te încadrezi, iar aceste mici defecte reuşeau să se strecoare trase-mpinse, însă nu fără a deveni ciuca bătăii. Pe-atunci nu existau copii speciali, deoarece cei care nu se încadrau în trafor erau bine ascunşi de o societate cu o mentalitate aproape spartană. Copiii descoperiţi “cu probleme” erau îndepărtaţi, iar părinţii erau sfătuiţi să-i lase în “grija” statului, să-i ţină în casă sau să-i interneze în vreun cămin spital. Dar, cel mai adesea, părinţii erau încurajaţi să-i părăsească şi să facă alt copil.

SFATURI VECHI, CHIPURI NOI
Vremurile acelea au trecut, dar sfaturile au rămas. Sunt părinţi care-şi retrag copiii de la grădiniţa la care a fost acceptat un copil special şi-şi smucesc copilul de mână, să nu se uite, în timp ce ei aruncă răutăcios un “Da’ ce? Asta-i grădiniţă pentru handicapaţi?”. Sunt părinţi care-şi iau copilul de la joacă atunci când lângă el apare un copil diferit, explicându-i odraslei că celălalt copil “nu-i normal!”, sunt părinţi care-şi retrag copilul din clasa în care a fost primit un copil cu nevoi speciale şi sunt chiar şi profesori care se întreabă “ce-i cu handicapaţii ăştia aici?”.  

DUMNEZEU NU DOARME
Sunt persoane respectabile, de vârsta a treia, şi ele bunici de copii, care dacă găsesc pe palierul lor “normal” un copil cu probleme de comunicare îl iau de mânuţă şi-l dau frumos afară, în stradă, în frig, cu mândrie că şi-au îndeplinit o datorie obştească. Şi mai sunt şi tantile cele îmbrobodite şi duse la biserică, da’ mai mult pe la pomeni, care, când văd un astfel de copil, punctează cu înţelepciune “Dumnezeu nu doarme, aşa îi pedepseşte pentru păcatele lor!!! Cine ştie ce-au făcut...”. Dacă ne-am gândi mai puţin la păcatele celorlalţi... poate am reuşi să vedem că un coleg special poate transforma copilul “normal” într-un om deschis, adaptabil, sufletist şi mult mai înţelept...