Nedreptatea de a muri singur

Niste remuscari nu-i dadeau pace de ani lungi, se roteau ca niste corbi, ciugulind cu pliscuri nesatioase din amintiri ce refuzau sa se cicatrizeze. Ana isi traia acum restul de soarta intr-un camin de batrani, venise singura si isi motiva ciudat gestul: "Nu vreau sa mor singura, cand voi muri sa stiu ca mai sunt niste oameni in preajma, colegele mele de batranete".

Niste remuscari nu-i dadeau pace de ani lungi, se roteau ca niste corbi, ciugulind cu pliscuri nesatioase din amintiri ce refuzau sa se cicatrizeze. Ana isi traia acum restul de soarta intr-un camin de batrani, venise singura si isi motiva ciudat gestul: "Nu vreau sa mor singura, cand voi muri sa stiu ca mai sunt niste oameni in preajma, colegele mele de batranete". Intamplarile care ii zgandareau o constiinta prea frumoasa se legau de bunicul ei si de sot. O crescuse bunicul, fiindca parintii Anei divortasera si-si croisera alt drum, alte familii. Bunicul a crescut-o doar cu o mana, isi pierduse celalalt brat in primul razboi mondial. "Si acum imi amintesc cum cosea cu o singura mana. Eu mi-am facut insa rostul in Bucuresti si el a ramas singur la tara. Intr-o zi mi-a trimis veste o vecina ca bunicul trage sa moara, dar ca vrea sa ajung la el inainte de a-si da suflarea, «sa vina Anuta mea, vreau sa-i spun ceva si-apoi sa ma duc». Am intarziat si l-am gasit pe bunic mort!" A fost paguboasa in destin Ana. Sotul avea inima subreda. Sub ochii ei l-a strivit menghina durerii de inima, a facut infarct si l-a dus degraba la spital. Au trimis-o acasa sa-i aduca o pijama si periuta de dinti. Cand s-a reintors la spital, barbatu-i murise. Tot singur.
Pe Ana, chinul remuscarilor, amplificate de sufletul sensibil, o apasa fara incetare. A incercat sa lupte cu nedreptatea de a muri singura si de aceea s-a internat de bunavoie in caminul de batrani. Si-a revarsat aici toata grija asupra unei batrane, izbita de ingratitudinea nepotilor. Le lasase o casa doar ca s-o ingrijeasca si s-o accepte pana moare in camaruta ei. Dar nepotii s-au enervat ca batranica se ducea prea des la toaleta noaptea si, cand tragea apa, ii scula din somn. Asa ca au aruncat-o in azilul de batrani.
Si-a acceptat fara cracnire sentinta, dar i-a rugat pe nepotii cei de "caracter" sa-i ingrijeasca micul caine si sa-l aduca la azil o data pe luna, cand i se face dor de el. Nepotii au gonit catelul pe strada. Suferinta si neiertatoarea scleroza au facut-o pe biata babuta sa-si cumpere un catel de jucarie, din acela de cauciuc, care tiuie. Dormea cu el sub perna, amagindu-se ca-i Pufi. Ana o incuraja, ii rezema babutei urma de tarie in lupta cu bolile batranetii si cu bolile sufletului. Dar Ana se mai clatina si ea, n-o rasfatasera bucuriile, n-avusese nici macar o bruma de noroc.
Dar isi gasise si ea o vitamina de suflet, o batrana vesela, curajoasa, basarabeanca de felul ei. Era slaba, avea peste 90 de ani, dar nu i se pipernicise pofta de viata. Canta la chitara, voia sa organizeze si o mica trupa de teatru, cu batranii din azil: "Ana, nu murim singure, mai bine murim cantand". Intr-o noapte a simtit nevoia sa se duca afara. Si n-a mai revenit in patul ei. Dimineata au gasit-o moarta in spatele usii closetului, o fulgerase inima. Murise tot singura.