Pachetul de cărţi pentru pasienţe, o pălărie şi un buchet de flori bătrâne

A pornit din sufletul meu într-o zi o chemare, şi anume să-i mulţumesc unui mare actor român, Dan Condurache, pentru bucuria dăruită nouă românilor prin bijuteriile de roluri pe care le creează. Joacă inteligent, cu forţă, schimbând fermecător macazul, păşind printre cele mai furtunoase stări sufleteşti şi până la urmă arătând, cu un har ceresc, un talent ceresc. Răspunsurile date de teribilul actor au fost de o modestie copleşitoare.

"Mă străduiesc şi eu cum pot să nu-i fac de ruşine pe profesorii mei, pe marii înaintaşi ai actoriei Octavian Cotescu, Dem Rădulescu, Amza Pelea şi câţi încă alţii. Să nu uităm vorbele celebre ale lui Laurence Olivier - noi actorii facem o sculptură în zăpadă. Sunt atât de trist când constat ce puţin, din ce în ce mai puţin se vorbeşte de Ştefan Iordache. Au rămas la Teatrul Mic de la el pălăria, pachetul de cărţi cu care făcea pasienţe înainte de spectacol şi buchetul de flori acum veştejit pe care l-a primit la ultimul spectacol înainte de a intra în spital şi a nu se mai întoarce pe scenă."  

Sculptură în zăpadă! Se sting luminile de pe scenă, sala teatrului sau cinematograful rămân pustii şi se topeşte zăpada în care actorul a sculptat o capodoperă. Mi-am permis într-acest loc de pagină să îi rog pe români să rostim numele Ştefan Iordache precum spunem bună ziua. La două zile după ce a apărut articolul cu această rugăminte a mea am primit un telefon de la o fostă slujbaşă a unei instituţii importante, Arhivele Statului, care mi-a povestit că după citirea rândurilor mele a luat autobuzul şi s-a dus în comuna Gruiu, la cimitirul comunei, unde a pus un buchet de flori la crucea lui Ştefan Iordache. A stat două ore lângă odihna marelui actor şi fiindcă se însera a luat înapoi spre casă autobuzul lăsând pe crucea lui Ştefan Iordache un bilet: "Mi-e dor de dumneavoastră, marele Ştefan. Mă duc la diferite spectacole să vă caut şi nu vă mai găsesc". Am aflat o altă istorisire tulburătoare. La câteva luni după moartea altui genial actor, George Constantin, una dintre angajatele teatrului a controbăit făcând curăţenie prin ungherele cabinei îndrăgitului actor. Şi căzută după un dulap a găsit pelerina cu care juca unul din roluri. Buzunarele pelerinei erau pline ochi de tuburi goale de nitroglicerină. Atât de cunoscuta doctorie pe care o iau cardiacii pentru a domoli durerea chinuitoare din piept. George Constantin înghiţea cu pumnul pastilele de nitroglicerină pentru a putea intra în scenă şi nu spunea nimănui de menghina care îi strângea neiertătoare şi cinică inima. Mi-a lăsat un bob de lacrimi în ochi un alt mare slujitor al sufletelor româneşti, actorul atât de nuanţat şi polivalent Florian Pittiş. Între atâtea roluri de neuitat, dintre atâtea show-uri şi recitaluri de muzică găsea timp să ne tulbure cu vocea lui inegalabilă, adunând în ea parcă toate misterele şi frumuseţile lumii. Vocea inconfundabilă din emisiunea TVR-ului "Teleenciclopedia" era a lui Florian Pittiş. Puternică şi caldă, scotocitoare, misterioasă dar care mângâia. Şi totuşi Florian Pittiş fuma Carpaţi fără filtru, ţigară aspră şi viguroasă de oştean înghesuit în tranşee. Nu avea nici o fandoseală de vedetă. Când am făcut ediţia Florian Pittiş din emisunea "Vedete în papuci" de la Antena 1 cuprinzând puternice personalităţi ale  ţării, Florian Pittiş m-a primit acasă la el.

El înfiinţase Radio România Tineret, era director, dar biroul lui de şef era împreună cu alţi trei colegi într-o cămăruţă înghesuită. Masa lui de lucru şi masa lui de director era niţel mai mare decât o tablă de şah.

Pe ea încăpea calculatorul lângă care se strecuraseră câteva fire cu planurile de viitor ale radioului destinat tinerilor. Şi într-un colţ sfios îi stătea la dispoziţie pachetul de Carpaţi fără filtru.