Păianjenul

IN MEMORIA LUI VLĂDUŢ
Am o problemă cu păianjenii. De fapt cu aproape toate insectele care nu-şi respectă dimensiunile de găză şi tind să se lăţi-lungească... poate... un pic prea mult?! Poate, deoarece cu căt e mai mare găza, cu atăt vezi mai bine detaliile... Dar există oameni care n-au absolut nici o problemă. Nu le inspiră nici spaimă, nici silă, nici altfel de sentimente care rezonează in stomac. (Aţi observat că mai toate simţămintele au ecoul in stomac? De la fluturi pănă la goluri şi chiar hăuri sau bolovani...?)

IN MEMORIA LUI VLĂDUŢ
Am o problemă cu păianjenii. De fapt cu aproape toate insectele care nu-şi respectă dimensiunile de găză şi tind să se lăţi-lungească... poate... un pic prea mult?! Poate, deoarece cu căt e mai mare găza, cu atăt vezi mai bine detaliile... Dar există oameni care n-au absolut nici o problemă. Nu le inspiră nici spaimă, nici silă, nici altfel de sentimente care rezonează in stomac. (Aţi observat că mai toate simţămintele au ecoul in stomac? De la fluturi pănă la goluri şi chiar hăuri sau bolovani...?)

Astfel că la o discuţie intre amici privind insectele şi găurile pe care le provoacă ele, insectele, in stomac sau oriunde in altă parte, am auzit o povestire despre o prietenie mai puţin obişnuită, simbiotică. O poveste despre singurătate, despre căt de important este un prieten şi căt de puţin contează cum arată el.

"In anul X am fost repartizat pe o navă de cercetare. Destul de mică, inghesuită şi cam ruginită pe ici pe colo. In aşa-zisul dormitor, destul de frig. In bucătărie - cald rău. Erau plitele alea care ardeau intr-una şi gradele tot urcau de simţeai că te scufunzi brusc in propria transpiraţie. Probabil din acest motiv muştele se simţeau in bucătărie şi-n mica sală de mese in largul lor. Dacă nu erai atent puteai să le şi mănănci, din greşeală. Deşi eram printre colegi, deşi sunt un tip sociabil, mă simţeam singur. Extrem de singur.

Cum am ajuns mi-am luat cuşeta in primire, adică dormitorul - deci patul acela ingust, cu ce era deasupra lui şi dedesubt. Mi-am aranjat "odaia" şi-am vrut să deschid puţin hubloul ce se afla la două lungimi de palmă deasupra, să aerisesc. Dar am băgat degetele intr-o pănză de păianjen. Am vrut s-o rup, dar nu m-a lăsat sufletul, iar hubloul n-a mai fost deschis. Un păianjen! Era şi el o... fiinţă... iar dintr-o dată nu mai eram singur! Cănd mergeam la masă, prindeam muşte şi i le aruncam in plasă. Se obişnuise, că atunci cănd mă simţea că m-apropii, probabil ii tremura plasa din cauza vibraţiilor, venea pe mijlocul pănzei şi aştepta prada. Şi tot aşa, el se ingrăşa, iar eu aveam cu cine schimba o vorbă. Mai şi beam cu el, că am o problemă, nu pot să beau singur. Era prietenul meu - Vasilică. Şi tot aşa, la o vorbă, la un pahar - eu , la o muscă - el, ne-am dus zilele pe nava aia vreun an. Am coborăt la mal căteva zile şi mi-a luat locul un coleg. I-am explicat care-i treaba pe-acolo, dar am uitat să-i spun de Vasilică. Cănd m-am intors, ne-am intălnit, am povestit: "Cum a fost?" "Bine! Dar aici?" "Ok!" "Ai dormit bine?" "Da! Mamă! Stai că mi-am adus aminte: ştii ce păianjen aveai la geam? Uite-atăta era!". Mi s-au tăiat picioarele! Aveam! Il hrănisem un an de zile! Era prietenul meu - Vasilică. Şi gata! Mi-am continuat drumul in singurătate... Bun prieten! Puteam discuta cu el orice!"