Suflete normale

Am descoperit, deunazi, un alt fel de "Orizont". Un centru de recuperare pentru copii cu deficiente psihomotorii severe. Multi din ei sunt institutionalizati, ceilalti, putin mai norocosi, au o familie care ii duce acolo pentru tratament si socializare. Partea proasta este ca acela este singurul loc in care astfel de copii pot socializa. Am ajuns cu inima oarecum stransa. M-a intampinat o atmosfera... calda si prietenoasa, intr-o cladire frumos decorata, cu multe flori, cu perdelute viu colorate la ferestre. Nu mirosea a spital, nu era o atmosfera intunecata si severa, n-am vazut fete incruntate sau acre... mi-am dat seama ca, acolo, ei nu sunt tratati ca "pacienti", ci ca ceea ce sunt de fapt - copii care au nevoie de dragoste si de mai multa ingrijire decat altii. Cum au reactionat cand m-au vazut? Ei nu reusesc sa se manifeste prin vorbe, in schimb au la indemana gesturi... foarte graitoare. S-au bucurat, fiecare in felul lui, sa vada un musafir. Mi-am dat seama ca tanjesc dupa... oameni. Mi s-a povestit cat de incantati au fost cand au primit o vizita de la un grup de elevi. Problema este ca multi parinti isi feresc odraslele sa intre in contact cu acesti copii. Mai mult decat atat, mi s-a spus despre oameni care, in parc fiind, isi iau copiii si parasesc locul de joaca atunci cand apare un astfel de copil in zona sau le spun: "Uite, daca nu esti cuminte, ajungi ca el!". Au ajuns, pentru unii, un fel de "bau-bau". Astfel de comportamente duc la asa-zisa rautate a copiilor (normali) fata de cei care nu sunt ca ei. Cunosc multi oameni care si-au stricat vederea ireparabil deoarece le era rusine (copii fiind) sa poarte ochelari, din cauza "ironiilor" colegilor. Ce sa mai vorbim despre cei care au reale handicapuri... In primul rand trebuie sa ne autoeducam noi, parintii, sa privim acesti copii cu afectiune si compasiune, apoi sa transferam aceasta educatie asupra copiilor nostri. Sunt anumiti copii cu incapacitati majore, dar recuperabili. Sa va povestesc cum au reactionat unii parinti cand in clasa/grupa in care era copilul lor normal a intrat un copil "recuperat"? De ce se simt frustrati acesti oameni numai de simpla prezenta a unui copil "altfel" si ii rapesc acestuia dreptul la o viata normala? Mai auzi spunandu-se: "Ce, sunt eu de vina ca e asa?". Dar am si eu intrebari: "Este meritul cuiva ca e normal?" sau "marele avantaj al normalitatii este cumva o calitate?".

Recunosc, si eu am fost tentata sa-i evit... Dar i-am cunoscut... si n-am vazut nimic inspaimantator. In schimb, am vazut ca au un suflet perfect normal, neschimonosit de boala, care se lupta sa coexiste cu un "ambalaj" care nu este la fel de frumos si de fara defecte ca al celorlalti. La acesti copii nu exista o simbioza perfecta intre trup si suflet. Sufletul lor nu se poate hrani cu ajutorul trupului, in schimb, o poate face prin afectiunea si atentia pe care o primesc de la ceilalti. Iar daca se imbolnaveste si sufletul..., nu mai au practic nici o sansa.

Apoi mai este si aspectul material. E adevarat, sunt sponsori si organizatii care ii doteaza si le fac cadouri. Problema e ca acesti copii beneficiaza de ele de 1 iunie, Craciun sau Pasti, iar nevoile lor sunt multiple si... mai dese (scutece, uleiuri aromate, muzica clasica, detergenti, jucarii, dulciuri, racoritoare..., dar fiecare parinte stie care sunt nevoile copilului lui...). Este la fel de adevarat ca ar fi inutil sa te duci singur acolo cu un suc, o cutie de bomboane sau o jucarie. Insa noi, cei multi, care nu putem fi sponsori, ii putem ajuta unindu-ne fortele prin intermediul unui organizator. Ar putea fi Biserica, daca ar avea initiativa sa stranga cele necesare pentru cei care au nevoie! Observ in fiecare duminica multimea de oameni care se aduna in biserici. Sunt sigura ca fiecare dintre acesti oameni ar ajuta, dupa putinta. O jucarie, o mica suma de bani sau o hainuta... s-ar aduna mici placeri care le-ar face viata putin mai vesela acestor mici... mari nevinovati!

Iar micile bucurii pot constitui pentru ei mari progrese.