Procesatori versus consumatori

Este mult mai uşor să arunci cu piatra decât să găseşti o soluţie. În ultimii ani, foarte des sunt arătaţi cu degetul procesatorii din industria alimentară ca sursă a tuturor dereglărilor metabolice, ca şi cum numai alimentaţia, exclusiv, influenţează statusul de sănătate.

Adevărul, ca orice adevăr, se găseşte la mijloc. Nu numai calitatea tot mai proastă a alimentelor consumate îşi pune amprenta asupra incidenţei din ce în ce mai crescute a bolilor "civilizaţiei", ci şi modificarea stilului de viaţă şi mai ales a interpretării "personale" a informaţiilor care abundă în toată mass-media. Între ce mâncăm şi cum producem alimentele este o legătură indisolubilă: cultivăm legumele pe care le "hrănim" cu azotaţi, creştem păsările şi animalele pe care le "înnobilăm" cum concentrate proteice sau hormoni de creştere, iar în cele din urmă pretindem de la procesatori să folosească nişte tehnologii ieftine, pentru ca preţul să nu fie mare, pentru a obţine nişte produse care să reziste minimum o săptămână proaspete şi apetisante! Poate se crede că procesatorii din industria alimentară au descoperit  "Piatra filozofală?"

ACASĂ SAU LA RESTAURANT?
Zilele trecute, un medic, specialist în boli de nutriţie, sfătuia populaţia ca, în locul unui sandviş cu salam sau orice preparat industrializat din carne, să pregătească în casă o friptură din piept de curcan, preparat care, după spusele domniei sale, poate sta trei zile la frigider şi care, feliată şi asezonată cu ulei de măsline şi câteva frunze de salată, poate deveni cel mai sănătos sandviş.

În orice restaurant, dacă la o inspecţie a autorităţilor sanitare sau sanitar-veterinare se găseşte vreun rest de friptură care ar urma să fie procesat sub formă de sandviş, se întocmesc procese-verbale de contravenţie care pot duce chiar la închiderea unităţii. Ei bine, după spusele domnului doctor, acasă se poate.

Responsabilitatea asupra utilizării aditivilor alimentari la procesarea produselor industrializate este aruncată doar pe umerii procesatorilor, cu toate că există diverse acte normative care reglementează lista aditivilor alimentari precum şi dozele maxime admise, doze care, aşa cum s-a scris pe larg de-a lungul timpului, trebuie să fie sigure pentru consumator. Normal ar fi să existe laboratoare specializate, neutre, care să poată identifica  aditivii utilizaţi, dar şi doza în care ei sunt adăugaţi la procesare, programele de supraveghere sanitară să se facă coerent şi constant, nu pompieristic.

Educarea permanentă a populaţiei şi implicarea activă  a tuturor celor responsabili de sănătatea acestei naţiuni (de la autorităţi şi până la comunitatea locală, organizaţii neguvernamentale, părinţi şi educatori, mass-media) pot conduce la un echilibru în toată dilema "ce mâncăm?".