Cântarea României, defăimarea Occidentului (17). Românii, nişte suedezi eşuaţi în latinitate

Continuare din episodul 16
Un miros bun de mâncare se furişează dinspre bucătăria de pe hol şi dă buzna peste noi, bate cu furie în tobele burţilor goale. Încă mai avem în rucsac slănină afumată. Românii au traversat istoria cu aşa ceva. Iar eu şi cu Titus am reuşit să traversăm Europa. Însă acum, ajunşi la capătul continentului, parcă am descăleca oleacă din şaua patriotismului şi ne-am cam unge pe la gură cu nişte bunătăţi de-ale locului. Habar n-am ce au suedezii al lor la masă. Poate peşte, poate ren, poate muşchi şi licheni. Orice, numai să fie ceva gătit şi neapărat fierbinte. Vreau să-mi fiarbă capul în aburii unui borş des, de legume, cu multă carne.

Recepţionerul ne spune că hotelul nu are restaurant. Adică are, însă e doar pentru micul dejun.
– Bine, în cazul ăsta vrem să luăm micul dejun acum – spun cât se poate de serios, cu gândul că măcar de un ceai fierbinte am putea avea parte după trei zile de hrană rece.
Nu vrea aşa, cică nu se poate. Domnul ăsta ţine morţiş ca micul dejun să fie luat dimineaţa. N-are rost să-i explic unuia ca el, încremenit în cutume burgheze, că pentru nişte ziarişti de teren nu contează ora, micul dejun este atunci când mănâncă prima oară într-o zi. Masă care de multe ori se întâmplă să fie şi ultima.

Ce e bun la suedezi şi ar trebui să învăţăm şi noi de la ei e că atunci când au o problemă vin imediat şi cu soluţia. Recepţionerul ne spune că putem mânca la un restaurant aflat la numai câteva minute de mers pe jos. Ne arată cu mâna spre oraş.

O luăm în lungul degetului, pe alee, ieşim din pădure şi vedem restaurantul la marginea unui cartier în construcţie. Ne e foame şi mergem la vale. Când sunt întrunite aceste două condiţii Titus îşi sporeşte viteza de deplasare până doi kilometri pe oră şi chiar mai mult. Aşa că în nici treizeci de minute ajungem la restaurant.

La intrare sunt vreo zece bărbaţi, toţi îmbrăcaţi la fel, cu pantaloni negri şi cămăşi albastre. Stau strânşi în cerc şi discută ceva cu patimă. Agită în aer portofele fleşcăite şi smocuri strălucitoare de chei. Când ajungem aproape, grupul se despică şi trecem ca nişte miri pe sub pergola de braţe şi chei. Acum vedem şi ecusoanele din piept. Toţi sunt taximetrişti.

Am nimerit la un restaurant marocan. De fapt, un fel de cantină pentru magrebieni şi taximetrişti, ceea ce pe aici înseamnă cam acelaşi lucru. Borşul fierbinte mi se varsă din cratiţa imaginaţiei şi locul nu-l pot umple acum decât cu nişte humus, cartofi prăjiţi şi nişte chiftele de oaie. Nu prea avem ce alege aici. Ne aşezăm resemnaţi la una din mesele lungi, dintr-un perete în altul, şi înghiţim fără prea mare poftă mâncarea cam uscată şi fără gust. Din când în când mai zâmbim ba la patronul cantinei, ba la vecinii de masă. Un zâmbet de autoconservare. Iar ei ne răspund cu zâmbete de oameni care cred că de aici vom pleca acasă cu taxiul. Titus chiar exagerează cu prietenia: unge o felie de pâine cu humus şi o ridică deasupra capului, o arată şi într-o parte şi-n alta ca un magician care o va face acuşi să dispară. Muşcă din ea şi clatină din cap de plăcere:
– Good humus, gentlemen. Excelent!
– Good, good! – răspund taximetriştii.

Titus merge încet. Mersul lui e o sumă de staturi pe loc întrerupte de câţiva paşi nehotărâţi într-o direcţie schimbătoare. Vorbeşte domol. În pauzele dintre propoziţii poţi să tragi un somn. Reuşeşte, nu ştiu cum, să îndese nişte spaţii chiar şi între sunetele aceluiaşi cuvânt. Mânuieşte obiectele cu o lentoare insuportabilă. În tren, venind încoace, controlorul i-a cerut biletul la Nürnberg şi el a reuşit să-l scoată pe la Frankfurt. Are o mie de buzunare şi când caută câte ceva întotdeauna găseşte ce are de găsit abia în ultimul buzunar, dacă n-a pierdut sau n-a uitat acasă ce a căutat. Până se uită el la ceas se schimbă fusul orar. Și cu toată încetineala asta a lui, Titus izbuteşte totuşi să supravieţuiască în condiţii rezonabile. Dar dacă face ceva cu adevărat încet, atât de încet încât ar putea să-şi periciliteze viaţa, atunci asta este mâncatul. Venind încoace, de fiecare dată m-am ridicat de la masă flămând fiindcă mi se făcea foame până termina el de mâncat. El însuşi nu ajunge să se sature în ritmul ăsta. Cine nu-l cunoaşte ar putea spune, observându-l, că e un mâncău fără altă preocupare în viaţă decât aceea de a se îndopa de dimineaţa până seara; în realitate el mănâncă mai puţin decât alţii, doar două mese pe zi, numai că le leagă între ele. Și acum, pe lângă mocăiala obişnuită, mai face şi bezele cu humusul în stânga şi în dreapta.
– Titus, mănâncă odată humusul ăla, nu-l mai tot juca pe sus ca pe găină la nuntă că ne apucă noaptea.
– Dragul meu, dar aici ziua durează 20 de ore acum, la vremea asta. Se întunecă abia pe la miezul nopţii.Tu neglijezi asta.
– Noi, românii, suntem nişte suedezi rataţi, eşuaţi în latinitate, bătrâne. Începem lucrurile şi nu le mai terminăm, le lăsăm baltă, mai lăsăm şi pe mâine ce putem face azi, ştim că timpul trece, leafa merge, avem şi sentimentul veşniciei... Ce mai, ne-am fi simţit confortabil în pielea suedezilor, cu zile de astea de câte douăzeci de ore, ca să frecăm menta, la rece, urmate de o noapte de şase luni. Să tot dormi, iar tipi ca Sorin Ovidiu Vântu să-ţi şoptească la ureche, în duet cu Ioana Maria Vlas: "Dormi liniştit, cineva veghează pentru tine".
– Somnul naţiunii naşte monştri!

Ăsta e Titus. Nu poţi să te superi pe el. E prieten de drum lung. Cu altcineva nu cred că aş fi putut ajunge până în Suedia, cu trenul, tranca-tranca, fără să ne scoatem ochii.
– Dacă tot e ziua lungă, ai timp să-mi spui şi mie ce facem mai departe.
– Mâine mergem la Ambasada României. Lennart Eriksson, preşedintele Fundaţiei Star Of Hope, primeşte o decoraţie de la preşedintele Băsescu.
– E o chestie între preşedinţi. Ce treabă avem noi acolo?
– N-avem nicio treabă. Am fost invitaţi să asistăm la ceremonie. Dar n-ar strica să şi filmezi ceva.
– Bun, filmez. Și mai departe ce facem?
– Nimic. Asta e tot. Ne întoarcem acasă.
– Adică am făcut trei zile cu trenul până aici şi ne mai batem curul de şine încă trei zile până acasă doar pentru o oră de ceremonie?
– Douăzeci de minute.nu cred că durează o oră.

Titus e aducătorul de veşti proaste căruia nu-ţi vine să-i tai capul. Orice catastrofă ar anunţa, el o înveleşte într-un zâmbet optimist şi o scaldă în lumina ghiduşă a ochilor lui albaştri. Îţi vine să-i mai ceri nişte veşti proaste.

În '92, când am fost luat cu cătuşe de acasă şi băgat în arest fără să ştiu de ce, el a s-a dus repede la Judecătorie şi a văzut dosarul. A venit la mine la închisoare şi, cu acest zâmbet neînfrânt, cu această privire înaripată m-a anunţat că am fost condamnat pentru un pamflet. O sentinţă definitivă şi irevocabilă de trei luni de închisoare. "– Cum? Numai trei luni?", mi-a venit să-i zic. Și de parcă m-ar fi auzit, a adăugat: "– Cu executare!".
Ei, aşa da.
(Va urma)

____________________________________________

Cântarea României, defăimarea Occidentului
episodul 1 - Ţara lui "Merge şi aşa"
episodul 2 - Cetăţean de onoare din întâmplare
episodul 3 - Occidentul, demn de mila noastră
episodul 4 - Sufletul mort al Vienei
episodul 5 - Şunca din seif
episodul 6 - Răzbunarea unui român sărac
episodul 7 - O, ce vacă minunată!
episodul 8 - Trenuri nemţeşti şi alte aroganţe
episodul 9 - Nişte provinciali
episodul 10 - Un vagon numit Europa
episodul 11 - Primire cu câine și sare
episodul 12 - Podișca lui Oprescu
episodul 13 - Occidentul l-a ucis pe Dumnezeu
episodul 14 - Suedia de sub gâscă
episodul 15 - Călare pe melc prin Stockholm
episodul 16 -  Intraductibil: spartul în figuri
episodul 17 - Românii, nişte suedezi eşuaţi în latinitate