Petru Popescu: De ce am plecat din România, devenind transfug în 1974?

Eu, cel de atunci: romancier cunoscut, deşi foarte tânăr, criticând sistemul politic în proză ("Prins", "Dulce ca Mierea") şi în două filme ("Drum în penumbră", lungmetraj, şi "Bucureşti", film documentar tv).

Motivul principal al fugii mele: sistemul şi Nicolae Ceauşescu însuşi voiau să mă absoarbă cu orice preţ ca propagandist al Epocii de Aur. În tot anul 1973 am primit directive încifrate şi sfaturi de la "prieteni" că trebuie neapărat să mă aliniez. Am primit şi avertismente de la puţinii pe care îi ştiam la vârf, care mi-au prezis că nu voi mai fi publicat dacă nu scriu o saga eroică despre Nicolae Ceau­şescu. Inclusiv eroina mea din ro­ma­nul "Supleantul", în librării din oc­tom­brie anul trecut, m-a sfătuit fără ambiguităţi în 1973 să nu mă joc cu "el" (adică tatăl ei) şi să fac concesiile respective.

Singurul meu capital moral înainte să fug era respectul cititorilor. Dacă rămâneam în România şi nu mai puteam scrie proză îndrăzneaţă, acest capital l-aş fi pierdut. Puteam să-l pierd şi dacă fugeam, dar măcar aveam dreptul să fac încercarea pu­terilor - adică după ce fug să mă reconstruiesc ca om şi ca profesio­nist pe o altă scenă culturală, şi să îmi ating potenţialul fără să fiu controlat. M-am înscris ca student la American Film Institute, Hollywood, California - o scenă extrem de competitivă, poate cea mai competitivă din lume pentru un scriitor tran­splantat. Un singur român reuşise pe acea scenă înaintea mea - ca regizor, nu ca scriitor - Jean Negulescu.

În timp mi-am divizat vremea între scenarii în engleză şi romane în engleză. Iar acum a reapărut în viaţa mea scrisul în româneşte!

După mine, încercarea puterilor personale în alt mediu nu e pentru toţi, şi nici nu trebuie să fie. Poţi să devii român celebru prin realizări personale şi din interiorul României, şi cei mai mulţi devin celebri din interiorul României.
Restul e istorie.