Clasamentul idioţeniilor economice, pe primul loc creditele în franci elveţieni

Dacă s-ar face un clasament al idioţeniilor economice, s-ar vedea că România conduce detaşat la nivel european.

Imediat după ce Curtea Constituţională le-a “garantat” pensionarilor veniturile, au apărut produse bancare pentru vârstnici, inclusiv credite. Chiar dacă vârsta de pensionare urma să se apropie mai mult de speranţa de viaţă.

Iar asemănarea între aceste împrumuturi şi Programul “Prima Casă” e că nu creează potenţial de dezvoltare. “Prima Casă” a vrut să încurajeze achiziţia de locuinţe noi şi s-au cumpărat tot cele vechi. Creditele pentru pensionari nu stimulează consumul, ci întreţin subzistenţa.

Iar în condiţiile în care finanţările nu amplifică nici consumul, nici investiţiile, banii nu generează un proces evolutiv.

O altă idee aberantă a fost acordarea de credite în franci elveţieni, fără a avea economisire în astfel de monedă. În ciuda faptului că guvernatorul BNR i-a avertizat pe bancheri.

Mugur Isărescu a declarat într-un interviu acordat revistei economice Săptămâna Financiară, în februarie 2008, că: “Euro este moneda la care ne referim şi pe care o vom ţinti în momentul intrării în Mecanimul Ratelor de Schimb (ERM2). Francul elveţian nu are această valenţă. El poate să evolueze total independent faţă de euro şi, în consecinţă, faţă de leu”.

Şi a precizat: “Dacă prognoza cursului euro/leu în următorii ani e greu de făcut, vă închipuiţi cât de dificil este de estimat raportul franc/leu. Pentru că nu e vorba doar de evoluţia leului, ci şi de cea a francului. Moneda naţională a României a devenit internaţional convertibilă. Este o inducere în eroare ca la o mişcare de curs să se spună numai aşa: Leul a crescut faţă de francul elveţian. Este foarte posibil ca francul elveţian - care este total independent faţă de noi - să aibă o evoluţie în sus sau în jos şi într-o mişcare de curs nu ştii cât aparţine, de fapt, leului şi cât francului”.

Şi ar mai fi un risc de adăugat a subliniat guvernatorul Isărescu, “uitându-ne în trecut, dar nu foarte departe - la ultimii 40-50 de ani -, francul elveţian a fost monedă de refugiu. În momente de mari turbulenţe internaţionale el se poate aprecia considerabil atât faţă de leu, cât şi faţă de euro. Şi atunci, ce pare acum ieftin privind de pe latura dobânzii se poate dovedi extrem de scump dacă ne uităm din perspectiva cursului. Debitorul poate chiar constata că are de plătit dublu faţă de ce a calculat”.

Dar ştiţi ce au răspuns bancherii când au fost întrebaţi cum ar trebui să reacţioneze băncile care atribuie împrumuturi într-o astfel de monedă după intervenţia verbală a oficialului băncii centrale?

Au spus: “În cazul francului elveţian acest risc este diminuat de nivelul mult mai redus al dobânzii faţă de euro, ca să nu mai vorbim de leu. Tot ca un factor de reducere a riscului valutar acţionează şi majorările salariale - în ultimii ani, veniturile au crescut substanţial mai rapid decât inflaţia, oferind clienţilor resurse suplimentare pentru rambursarea creditelor, chiar în condiţiile unei evoluţii nefavorabile a cursului de schimb”.

Sigur, din aceeaşi “categorie” cu împrumuturile în franci fac parte şi economatele, pentru că România nu are ofertă internă de bunuri ca să le susţină. Dar acestea merită menţionate mai mult în treacăt, pentru că deşi mulţi conducătorii de companii sunt oameni de încredere ai politicienilor, nu managementul privat e principalul vinovat pentru situaţia actuală, ci acela guvernamental.

Şi apropo de asta, ideea economică de departe cea mai proastă a fost tăierea salariilor bugetarilor cu 25%. La începutul anilor 2000, statul avea 700.000 de angajaţi, nu 1,4 milioane ca în 2010.
Măsura corectă ar fi fost disponibilizarea personalului în exces, în paralel cu externalizarea unor servicii către sectorul privat, fiindcă ţara era condusă de un guvern “de dreapta”.

Dar în loc de asta, guvernul a decis să reducă lefurile tuturor bugetarilor, în situaţia în care ei aveau trecut în cartea de muncă întregul salariu, şi deci erau cei mai buni clienţi pentru bănci.
După o astfel de măsură, personalul supradimensionat al statului - ţinut aşa ca să nu se supere baronii locali că le sunt daţi afară oamenii de încredere - a început să aibă probleme cu plata ratelor.
Băncile au încercat iniţial să le acorde debitorilor reeşalonări, ceea ce le-a erodat business-ul, deoarece au plătit impozit pentru profituri realizate “pe hârtie”.

După care, băncile au declarat creditele neperformante şi au constituit provizioane. În final, tot statul a avut de suferit, fiindcă, odată cu scăderea profitului băncilor, s-a redus colectarea.
Şi dintre toate idioţeniile enumerate, cea din urmă a generat şi cele mai serioase probleme, pentru că - în situaţia în care împrumuturile s-au îndreptat preponderent către populaţie - un credit din patru s-a dovedit a fi neperformant. Iar intermedierea financiară a scăzut de la 40% din PIB, la 35%.