Excedent de sărăcie

Contul curent al balanţei de plăţi externe a rămas pe plus şi după a patra lună din 2013, aşa cum îi place preşedintelui Băsescu. La ce concluzie ne duce citirea cifrelor? Că în măsura în care excedentul extern este o sumă între soldul guvernamental şi cel neguvernamental, el a fost rezultatul exclusiv al curelei strânse de sectorul privat. Asta pentru că guvernul n-a înregistrează un sold fiscal pozitiv după primele patru luni ale anului, ci un deficitul bugetar de 1,2% din PIB. Ceea ce arată că în vremea în care companiile private se confruntau cu falimente pe bandă rulantă, sectorul public, cu tot cu FMI pe cap, făcea eforturi limitate de a-şi micşora cheltuielile, în special în zona administraţiilor locale, dominate de baronii care câştigă alegerile. Şi nu doar că statul se străduia mai puţin decât sectorul privat, dar mai şi “măcina” mediul economic cu taxe locale majorate, reiterând ideea că proprietatea privată este un moft.

Soldul contului curent poate fi interpretat ca o sumă între soldul guvernamental şi cel neguvernamental, dar şi ca o diferenţă între economisiri şi investiţii. Iar reducerea fluxurilor de capital şi majorarea economiilor, care au dus la excedent extern, au, practic, aceeaşi cauză: mediul de afaceri precar. Cu alte cuvinte, banii s-au strâns în bănci pentru că actualele dobânzi, chiar real-negative, sunt de preferat unei economii reale suprataxate, atât de ostil e mediul economic! Şi investiţiile străine directe au scăzut pe fondul mediului de business neprietenos până când au ajuns să fie mai mult credite - împrumuturile între companiile-mamă din străinătate şi subsidiarele autohtone sunt mai mari decât investiţiile propriu-zise.

Mai departe, economisirile, care nu s-au materializat în fluxuri către economia reală, au finanţat preponderent bugetul statului la preţuri în scădere, pentru că statistica arată că în timpul în care creditul guvernamental s-a micşorat cu jumătate de procent în aprilie faţă de luna precedentă, cel neguvernamental s-a redus cu 1,8%. Aşadar, statul a beneficiat de împrumuturi cu care şi-a alimentat deficitul bugetar şi a „frânat” extensia excedentului contului curent al balanţei de plăţi externe, care ar fi fost mai mare dacă ar fi stat doar la mâna unui sector privat, lipsit de împrumuturi, erodat de taxe şi care şi-a finanţat deficitul de credit de la bănci prin arierate către proprii angajaţi, cărora nu le-a plătit salariile la timp.

Se mai spune însă că deficitul extern este şi o formă reprimată de inflaţie şi se vede limpede cum, în paralel cu transformarea soldului contului curent al balanţei de plăţi externe din deficit în excedent, presiunile inflaţioniste au trenat, inflaţia din România menţinându-se la cel mai înalt nivel din UE. Dar inflaţia este tot o formă de deficit, mai precis unul de productivitate. Iar asta nu face decât să confirme postulatul lui Milton Friedman că nu există prânz gratis, finanţând preponderent sectorul neproductiv, nu poţi realiza sporuri de productivitate.