Gloanţe spre spitalul de urgenţă

Spitalul de Urgenţă Floreasca a trebuit să se descurce în situaţii limită, când soseau zeci, sute de pacienţi gravi în câteva minute. Profesorul doctor Andrei Firică, director la Urgenţă Floreasca timp de 18 ani, spune că cele mai teribile momente au fost în timpul cutremurului, în orele revoluţiei, la inundaţii, când a avut loc o explozie devastatoare la Policolor, când a luat foc magazinul Victoria. Chirurgii abia mai apucau să se spele pe mâini şi să înlocuiască mănuşile şi intrau în altă intervenţie. Cei de la Terapie Intensivă puneau ventilatoare să trimită aer pentru a răcori aparatura care funcţiona la turaţie maximă. Saloanele erau supraaglomerate, unii răniţi zăboveau câteva ore în paturile montate în mare grabă pe culoare. Dar eroismul medicilor, asistentelor, infirmierelor a limitat drastic decesele, au fost readuşi la viaţă suferinzi cu şanse mici de scăpare. În momentele cutremurului a primit o lovitură chiar Spitalul de Urgenţă Floreasca, s-a întrerupt lumina, zguduitura a izbit clădirea cu multe etaje. Medicii, personalul sanitar au cărat bolnavii netransportabili în adăpostul din subsol. Suferinzii erau urcaţi pe umerii medicilor, surorilor, ca pe front. Când cutremurarea s-a terminat, într-o sală de operaţii a fost găsită o asistentă care mişca manual pistoanele aparatului de respiraţie artificială rămas fără electricitate, pacientul anesteziat pe masa chirurgicală a putut respira fără întrerupere. De ani lungi, asistenta-eroină trecea cuminte, modest pe culoare şi nu prea era băgată în seamă. O întâmplare stranie s-a petrecut în ziua Revoluţiei. Au fost aduşi şi legaţi cu cătuşe de paturi 17 tineri cu purtare ciudată. Unii nu scoteau nicio vorbă, priveau în gol, alţii bolboroseau cuvinte de neînţeles, frânturi din limbi străine, 13 băieţi şi patru fete consideraţi terorişti. Odată cu aducerea lor, s-a intensificat tirul asupra Spitalului de Urgenţă Floreasca. Profesorul Firică a dat telefon la cabinetul ministrului Apărării pentru a ruga să fie luaţi aceşti suspecţi legaţi de pat. A răspuns un ofiţer din secretariat, s-a recomandat colonelul Popescu şi a promis că un autobuz îi va prelua pe terorişti. Când cei 17 suspecţi au fost duşi cu autobuzul de la minister, gloanţele n-au mai muşcat din pereţii spitalului. După o zi, directorul Firică a telefonat iarăşi la Ministerul Apărării şi a cerut cu colonelul Popescu, cel cu care vorbise. I s-a răspuns că în Ministerul Apărării nu lucrează niciun colonel Popescu.