Cufărul cu amintiri. Metafore în marmură

Se zice că în ziua sfinţilor Constantin şi Elena păsările încep să-şi înveţe puii să zboare. Uluitoare semnificaţie întruchipând şi  năzuinţa omului, visul lui frumos de a se înălţa, de a pluti semeţ pe cărările cerului, de a fi coleg cu vulturii. Şi de a refuza târârea.

De ziua sfinţilor Constantin şi Elena ar trebui să ridicăm şi noi românii fruntea mândri că geniul universal Brâncuşi era român de-al nostru. Ţăranul strălucitor a răsturnat toate canoanele artei, a deschis drumuri nebănuite în faţa artelor frumoase, a dăltuit în marmură, în piatră superbe metafore, Coloana infinitului, Masa tăcerii, Poarta sărutului, Cuminţenia pământului.

Constantin şi Elena, ziua lui Brâncuşi este prima încercare a aripii de pui de pasăre de a se înălţa. Nu întâmplător zborul, graţia şi temeritatea păsărilor în plutirea lor se regăsesc în sculpturile lui Brâncuşi, Pasărea în văzduh, Măiastra, Ţestoasa zburătoare. Această broască stilizată, cu pofta înălţimii, este ultima operă a lui Brâncuşi sugerând bucuria zborului şi tristeţea târâtului.

Pe mine, Coloana infinitului, despre care spunea Brâncuşi că poate sprijini cerul, mă tulbură de câte ori o privesc, este pentru mine şi semnificaţia destinului românesc. Soarta neamului nostru atât de des sugrumată pentru ca apoi să reînvie în dimensiune largă, şi iarăşi o sufocare, şi iarăşi o înflorire la mărime curajoasă, şi aşa renaşteri în şirag spre infinit. Nu e adevărat că noi românii cei mulţi, cei cu simţire românească nu l-am preţuit pe genialul Brâncuşi.

Nu i-au primit operele nişte politruci neromâni, slugoi ai Cominternului bolşevic, pentru care nu existau decât inventatorii cu nume ruseşti şi care l-au catalogat în stupiditatea lor decadent.

Francezii se laudă cu el şi-l consideră de-al lor, deşi nici ei nu l-au pus foarte bine în valoare, cei care l-au apreciat cel mai mult fiind americanii.

Şi totuşi Brâncuşi a suspinat mereu după Gorjul drag lui şi a dorit să fie înmormântat în pământ românesc.