O vorbă a lui Arghezi pentru Cameleoni

Geo Bogza a povestit, cu mulţi ani în urmă, o întâmplare care s-a petrecut în vremea când Tudor Arghezi era „ ţinut la index”, după ce Sorin Toma- redactorul şef al „Scânteii” , fiul lui A. Toma,amândoi fiind recunoscuţi zbiri ideologici ai proletkultismului stalinist- l-a acuzat că scrie o „poezie a putrefacţiei care, la rândul ei, era socotită ca reprezentând „putrefacţia poeziei”. Reproduc (din memorie) tableta cu pricina şi se va înţelege numaidecât de ce.

Se spune, aşadar, că în iarna deosebit de grea de la începutul lui 1954, a intrat în casa de la Mărţişor preotul care venise pentru a face, după datina creştină, slujba de Bobotează. După slujbă şi, bineînţeles, după ce gazda l-a omenit aşa cum se cuvine, pe poteca spre ieşire, preotul a socotit că a venit momentul să în întrebe ceva care, pe semne, îi stătea mai demult pe suflet:

-Domnule Arghezi, dumneata eşti un om umblat, ai fost şi preot, ce crezi, există Dumnezeu?
Atunci, spune Geo Bogza, Arghezi şi-a întors spre preot „un ochi de gheaţă” şi i-a răspuns:
- Părinte, de ce nu te-ai făcut dumneata căcănar?
„Întrebare care- încheie Geo Bogza- s-ar cuveni pusă tuturor celor care poartă odăjdiile unei religii în care nu cred”.

Mi-a fost dat, mai cu seamă în ultimii douăzeci şi cinci, să întâlnesc personaje şi situaţii pentru care cred că nimicitorul răspuns dat de Arghezi , rămâne de o ruşinoasă actualitate. Mai ales atunci când suntem puşi în faţa unor inşi-cameleon care şi-au schimbat culorile credinţei, aşa încât, din înflăcăraţi propagandişti ai concepţiei revoluţionare despre lume şi viaţă, au ajuns fanatici procurori şi temuţi acuzatori publici, ai comunismului şi ai „rămăşiţelor sale aflate în putrefacţie”.

Despre o asemenea persoană şi despre o asemenea situaţie am aflat ieri. Mă refer la declaraţiile în care Cătălin Predoiu, prim –vicepreşedintele PNL, a găsit de cuviinţă să taxeze momentul de reculegere ţinut ieri la Congresul PSD în memoria victimelor comunismului. Desigur, poate că nu toată lumea a dat acestui gest simbolic semnificaţiile pe care au dorit să i-o dea cei direct implicaţi în eveniment. Dar un este a avea anumite rezerve sau anumite observaţii faţă de gest făcut de către un om politic sau de o formaţiune politică faţă de care te afli, din punct de vedere doctrinar, pe poziţii diametral opuse şi cu totul altceva a caracteriza gestul ca fiind „o jignire adusă inteligenţei românilor” şi „o probă de ipocrizie maximă” a unui adversar politic pe care îl numeşti „cinic şi corupt”.

Ar fi, existat, fără doar şi poate, o legitimă justificare morală dacă o asemenea respingere categorică şi o asemenea caracterizare de o duritate cu totul ieşită din comun a gestului veneau de la martiri ai închisorilor comuniste, acei oameni care au supravieţuit eroic prigoanei Securităţii şi lagărelor perioadei comuniste. Oameni care au îndurat, cu bărbăţie şi cu demnitate, torturile fizice şi morale, dar nu şi-au abjurat crezul, fie şi dacă pentru asta riscau, în orice clipă, să plătească până şi cu preţul vieţii lor sau, de foarte multe ori, cu preţul vieţii celor dragi lor.

Dar când vedem că asemenea tirade justiţiare şi cuvinte de ocară - profund nedrepte în raport cu intenţiile celor care, la Congresul PSD, au propus şi au păstrat momentul de reculegere în memoria victimelor comunismului- atunci este cazul să ne întrebăm dacă se poate erija în sacerdot al intransigenţei morale tocmai unul dintre cei care au trădat idealurile istorice ale liberalismului românesc. Făcând din partidul ctitorit de Ion C. Brătianu. Ion Ghica, Mihail Kogălniceanu, C A Rosetti şi de alţi patrioţi luminaţi, doar un partid-anexă al PDL, alias „partidul cu Traian Băsescu în suflet”? Şi, acest fel, un partid-anexă al PPE? Care PPE, după Referendumul Naţional din 2012, şi pentru că deţinea, pe atunci, funcţiile de comandă în U E, în Comisia Europeană în primul rând, a sfidat voinţa majorităţii zdrobitoare a românilor şi l-a menţinut, preşedinte al României, pe Amiralul Dezastrului Naţional.

Oare, toate astea nu au reprezentat „jigniri aduse românilor inteligenţi”, aşa după cum şi tiradele, de ieri, ale lui Cătălin Predoiu nu tot a „probă de ipocrizie maximă” aduc?...

Să nu se mai invoce, argumentul „liber-schimbismului” , atât de drag personajelor din panoplia lui Caragiale. În cazul lui Cătălin Predoiu şi al altor fervenţi puritani moral-politici de acelaşi soi nu putem vorbi decât despre un cras cameleonism politicianist.

Trimiterea la tableta lui Geo Bogza şi, în primul rând, la replica lui Tudor Arghezi făcând, desigur, parte din bibliografia obligatorie a temei.