Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Scriam recent de efectul de substituţie. Şi exemplificam că, deşi oamenii înlocuiesc sala-mul cu parizerul, din comunicatele de inflaţie nu reiese că mănâncă mai prost, ci că se ieftinesc mezelurile. Ceea ce arată că avem o evaluare cantitativă, nu calitativă.
Dar acelaşi lucru îl observă şi Axel Weber, cel care părea favorit, în 2011, la şefia Băncii Centrale Europene. El afirmă că, din anii ’90 încoace, nu strategia de ţintire a inflaţiei a redus presiunile inflaţioniste, ci globalizarea şi, în special, integrarea Chinei în economia mondială.
Şi dacă ne gândim bine, după integrarea Chinei nu s-a mai aplicat principiul sunt prea sărac să-mi cumpăr un lucru ieftin. Ia amintiţi-vă, avea „curaj” vreun pantof de sport Adidas sau Nike să se dezlipească înainte de 1990? Atunci, la noi, era comunism, şi ne uitam cu jind la adidaşii cu trei dungi, care, spre deosebire de încălţările noastre, rezistente până la prima ploaie, erau „indestructibili”. Dar, spre surprinderea românilor, bascheţii şi tenişii de firmă de astăzi cedează la fel de repede precum cei din perioada comunistă. Oare de ce? Pentru că pe ei nu mai scrie Made in W. – Germany, ci Made in China?
Când cumpărătorii plătesc ceva mai puţin pe marfa din prezent, dar ea este mult mai slabă calitativ decât cea din trecut, asta ar trebui să se numească inflaţie, nu dezinflaţie. Din păcate însă, în statistică vedem doar evaluări cantitative.
