x close
×
Acest site utilizează fișiere de tip cookie pentru a vă oferi o experiență cât mai plăcută și personalizată. Îți aducem la cunoștință faptul că ne-am actualizat politicile pentru a ne conforma cu modificările propuse aduse de Directiva (UE) 2002/58/EC ("Directiva E-Privacy") si de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protectia persoanelor fizice in ceea ce priveste prelucrarea datelor cu caracter personal si privind libera circulatie a acestor date si de abrogare a Directivei 95/46/CE ("Regulamentul GDPR").

Înainte de a continua navigarea pe www.jurnalul.ro, te rugăm să citești și să înțelegi conținutul Politicii de Cookie și Politica de Confidențialitate.

Prin continuarea navigării pe www.jurnalul.ro confirmi acceptarea utilizării fișierelor de tip cookie. Poți modifica în orice moment setările acestor fișiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.

DA, ACCEPT

Constantin Dăscălescu, ultimul vătaf al lui Ceauşescu

0
Autor: Cristina Diac 09 Dec 2009 - 00:00
Constantin Dăscălescu, ultimul vătaf al lui Ceauşescu Arhivele Naţionale/
Vezi galeria foto


● Funcţii deţinute la 22 decembrie 1989: membru al Comitetului Central al Partidului Comunist Român (CC al PCR); membru al Comitetului Politic Executiv al CC al PCR (CPEx); membru al Biroului Permanent al CC al PCR; prim-ministru al Guvernului; pre­şe­dinte al Biroului Permanent şi prim-vicepreşedinte al Consiliului Suprem al Dezvoltării Economice şi Sociale; deputat în Marea Adunare Naţională ales în circumscripţia electorală nr. 6 Braşov-Valea Cetăţii, jud. Braşov.

● Decoraţii: Medalia "A V-a aniversare a proclamării RPR"; "Ordinul Muncii" (clasa a III-a şi clasa I); Ordinul "Steaua RPR" (clasa a V-a, clasa a IV-a); Ordinul "23 August" (clasa a V-a, clasa a II-a); Medalia "40 de ani de la înfiinţarea PCR"; Medalia "În cinstea încheierii colectivizării agriculturii"; Ordinul "Tudor Vladi­mirescu" (clasa a III-a); Medalia "A XX-a aniversare a RPR"; Ordinul "Steaua RSR" (clasa a III-a); Ordinul "Meritul Agricol" (clasa I); Titlul de "Erou al muncii socialiste"; Medalia de Aur "Secera şi Ciocanul" (de două ori).

● Construcţia dosarului:
172 de file conţine dosarul lui Constantin Dăs­că­lescu. Majoritatea pieselor se referă la începuturile activităţii politice şi mai cu seamă la deceniile V şi VI. Conţine referate întocmite la Secţia Cadre cu prilejul promovării într-o funcţie superioară, autobiografii, completări la autobiografie, zeci de referinţe date de colegi din şcoală, de la slujbă, activişti, superiori; constatări despre rude (inclusiv referate de cadre întocmite pentru cei doi fraţi), note de relaţii, adeverinţe. Parte din acestea, ataşate ulterior dosarului de cadre, fuseseră solicitate de comisia responsabilă cu verificarea muncii depuse de Constantin Dăscălescu în calitate de membru al partidului. Fusese primit în 1945 şi după patru ani a trecut şi el prin filtrul controlului. Îi in­te­re­sau pe cadrişti activitatea politică dinainte de 23 august 1944 - a tatălui, a fraţilor şi a lui, dacă a simpatizat cu mişcarea legionară şi a luat parte la rebeliune, dacă a luptat pe frontul de Est, dacă a fost închis. Banale, netulbu­rate de întâmplări deosebite, ar putea fi caracterizate copilăria, adolescenţa şi prima ti­ne­reţe. Că n-a făcut politică de nici un fel - nici măcar în firava miş­care comunistă - era singurul re­proş ce i s-ar fi putut face. Cu "nu" a com­pletat multe rubrici ale chestio­narului de evidenţă a cadrelor: nu fu­sese în străinătate şi nici nu avea rude peste hotare, nu cunoştea nici o limbă străină, nu primise nici o sancţiune de partid, nu fusese pe front, ca urmare nici nu căzuse prizonier, nu trecuse prin lagăr sau închisoare, nu avea titluri sau lucrări ştiinţifice, nu inventase şi nu inovase nimic.  

Tatăl, muncitor petrolist, simpati­za­se în deceniul IV cu ţărăniştii şi fu­sese pentru jumătate de an primar din partea PNŢ Nicolae Lupu. Din pri­ci­na orientării politice fusese dat afară din serviciu şi "retrogradat" din mun­citor iarăşi ţăran, cum fusese şi înainte de-a se angaja în industria pe­tro­lieră. Fra­tele Ion, laborant în 1944, sim­patizase cu legionarii, fără a lua par­te la vreo acţiune a mişcării. "A avut câteva discuţii cu tata, scria Dăs­că­lescu, care până la urmă l-a lecuit." De­cedat în timpul bombardamen­te­lor asupra Ploieştiului, fratele cu trecut verzui nu i-a dat bătăi de cap vi­ito­ru­lui premier. Scotocind printre rude, abia la soţul unei verişoare de-a soţiei s-au găsit "probleme": de profesie ju­de­cător, fu­sese dat afară din partid pentru luare de mită. În rest - despre pă­rinţi, fraţi, unchi, mătuşi, verişoare, so­ţie, cumnaţi nu s-a găsit nimic interesant.
● Date biografice: S-a născut la 2 iulie 1923, la Breaza de Sus, judeţul Prahova. S-a considerat că este "mic burghez" ca origine socială, deşi tatăl său, Nicolae, lucrase o vreme ca muncitor petrolist, iar bunicii fu­seseră ţărani săraci. Constantin Dăs­că­les­cu era de naţionalitate română. Profesia iniţială era de strungar în fier. Ulterior, pe baza studiilor de partid şi a experienţei s-a "calificat" ac­t­i­­vist cu studii superioare.

● Studii: Între anii 1930 şi 1937 a făcut şapte clase primare la Şcoala de băieţi nr. 1 din Câmpina, apoi patru ani la Gim­naziul Industrial din Câmpina, unde s-a calificat în meseria de strungar în fier. I-a plăcut meseria, avea să-şi scuze ulterior dezinteresul pentru politică, şi s-a străduit să o înveţe cât mai bine. "Dimineaţa lucram în ate­lier şi eram plătit cu 12 lei pe zi, iar seara făceam cursuri", a scris într-o au­tobiografie. "A fost un elev bun, era de părere un fost coleg al elevul Cons­tan­tin Dăscălescu, a fost preminat în toţi anii." În 1941, după terminarea gim­naziului industrial, a întrerupt studiile şi s-a angajat.

După 1945 a fost şcolit de partid. A urmat şcoala medie de şase luni pentru activişti de la Ploieşti (1949-1950), apoi a absolvit şi Şcoala Superioară de Partid "Ştefan Gheorghiu" (curs de doi ani, fără frecvenţă). În 1959 a fost tri­mis să studieze în URSS, la Şcoala Su­perioară de Partid de pe lângă CC al PCUS, pe care a absolvit-o în 1962. Di­p­lo­ma de activist cu studii superioare i-a fost şi lui, ca şi altora, paşaport sigur către şcolile "de stat". A absolvit liceul, iar în 1973 a dat examene de diferenţă pentru a obţine diplomă de la Academia de Studii Economice.

● Moment-cheie în ascensiunea po­litică:
Muncitorul Constantin Dăs­că­lescu s-a înscris în Partidul Comunist în 1945. Mai mult formal, fără a pricepe cine ştie ce politică.
În noiembrie 1946 a fost concentrat la Ministerul de Interne, pentru "supravegherea" alegerilor. Abia atunci s-a dumirit de-adevăratelea. Momentul revelaţiei l-a descris astfel: "Mai exigent am devenit faţă de aceste lipsuri în urma alegerilor din 1946, când un număr de comunişti din uzină am fost concentraţi la Bu­cureşti, la Ministerul de Interne, pentru ordinea în Capitală. Aici mi-am putut da seama de o serie de aspecte ale luptei duse de partid, de linia şi scopul partidului. Pe tot timpul duratei cât am fost concentraţi o lună şi jumătate am răspuns de un pluton de tovarăşi".

● Cariera politică: Formal membru de partid din 1945, Dăscălescu n-a depus nici până în 1947 vreo activitate deosebită. A lucrat, ca şi înainte de război, ca strungar la Uzina Astra Română din Câmpina. Din 1947, doi ani, a lucrat ca activist sindical. N-a făcut mare lucru, după cum avea să mărturisească. După absolvirea şcolii medii pentru activişti de la Ploieşti a fost oprit asistent. Experienţa l-a recomandat pentru funcţia de director al Şcolii de partid de trei luni din Câmpina. În vara lui 1952 a fost che­mat la Bucureşti şi a lucrat ca instructor la Secţia Organelor Conducătoare de Partid a CC al PMR. A rămas patru ani în Capitală, până în 1956, când s-a întors la Ploieşti, ca secretar al Comitetului Regional de Partid. După şco­larizarea în URSS (1959-1962) şi-a în­ce­put cariera de activist la Galaţi: se­cretar cu probleme organizatorice (1962-1965), apoi prim-secretar (1965-1975). Venirea lui Ceauşescu în fruntea partidului a fost de bun augur pentru cariera lui Constantin Dăs­că­lescu. A fost promovat prim-secretar la Galaţi, a fost ales în Comitetul Central şi pus pe listele pentru deputăţie. În 1973 a fost numit şi membru al Consiliului de Stat. Începând din 1965 a fost ales continuu deputat în Marea Adunare Naţională. În noiembrie 1975 a fost promovat în aparatul central al partidului, ca prim-adjunct al şefului Secţiei Organizatorice a CC al PCR. După un an a fost "rotit" înspre zona agriculturii, ca preşedinte al Uniunii Naţionale a Cooperativelor Agricole de Producţie, şi preşedinte al Consi­liu­lui Central de Coordonare a activităţii or­ganizaţiilor cooperatiste. Nivelul maxim în ierarhia de partid l-a atins între 1978 şi 1982, câtă vreme a fost membru în Secretariat. Responsabil cu probleme organizatorice mai întâi, apoi şef al temutei Secţii de Cadre, "păstorită" cu mână forte de Elena Ceau­şescu. Din luna mai 1982 a fost adus în fruntea Guvernului, unde avea să rămână până la 22 decembrie 1989.
● Critica şi autocritica: Pentru dezinteresul manifestat faţă de partid a fost criticat Dăscălescu în primii ani după 1944. "Nu a dus nici un fel de propagandă şi nu a făcut măcar un singur membru", scria un referent, deşi postul "de răspundere" (secretar de celu­lă) l-ar fi obligat la o activitate ceva mai ­sus­ţinută. "Lipseşte foarte des de la şedinţele de celulă, referea respon­sabilul politic PCR de la Astra Română Poiana, din care cauză nu i s-a dat până în prezent nici un fel de însărcinare în munca de partid. În această privinţă, e total inactiv. I s-a dat într-un timp sarcina de secretar de celulă, dar, fiindcă n-a corespuns acestei sarcini, am fost nevoit să-l înlocuiesc cu alt tovarăş."

Colegii i-au reproşat îngâmfarea şi părerea prea bună despre sine. "Îmi face impresia că a uitat foarte repede că a fost mun­citor, iar asta este cam dureros", scria Ioan Goran, coleg strungar. "Uneori, în dorinţa de a rezolva cât mai bine sarcinile încredinţate, manifestă o oarecare pripeală şi este cam impulsiv, scriau cadriştii de la Comitetul Regional Ploieşti.

În ce priveşte spiritul autocritic, nu întotdeauna este la nivelul spiritului critic pe care îl are. O altă lipsă a tov. Dăscălescu este aceea că persistă în neglijarea sănătăţii sale, asupra cărui fapt i s-a atras atenţia dese ori." În 1965 (anul alegerii în Comitetul Central), pe când era secretar al Comitetului Regional de Partid Galaţi, o notă semnată de Vasile Dinu, şef de sector în Secţia Cadre a CC al PMR, alcătuită pe baza "relaţiilor" date de colaboratori de-ai săi de la Galaţi, se scria: "Se ocupă de toate pro­ble­me­le activităţii de partid, însă se manifestă la el tendinţe de substituire a ce­lorlalte secţii. Este cam orgolios şi îi place să se autoevidenţieze".

Aceleaşi "lipsuri" şi le găsea şi Dăs­călescu însuşi. În autoevaluările de început scria despre "lipsa de pre­gă­tire", "i-am subapreciat pe alţii", "consider că nu am o pregătire politică şi ideologică în raport cu multiplele şi noile sarcini ce stau în permanenţă în faţa partidului". În plus, şi-a mai făcut autocritica pentru că, elev în cursul primar fiind şi membru al Străjeriei, n-a sesizat "caracterul fascist" al organizaţiei carliste.

● Pete la dosar:
În 1959 s-a desco­perit o fotografie de grup, făcută cândva în tim­pul războiului, la un concurs al fan­farelor de uzină ţinut pe stadionul din Ploieşti. Printre participanţi - Cons­tantin Dăscălescu, care cântase în fanfara Uzinei Astra. Pe  stadion s-ar fi cântat melodii "naţionaliste". Nu şi-a dat seama, s-a apărat Dăscălescu, şi n-a pu­tut preciza nici când anume se pe­tre­cuse grozăvia. Nu sesizase nici că în­trecerea stătuse sub genericul "Mun­­că şi lumină", iar despre fo­to­gra­fia incriminatoare nici nu avea cunoş­tin­ţă.

● Probleme personale:
"Viciul be­ţiei nu are", au spus mai mulţi dintre cei care au dat referinţe despre Constantin Dăscălescu, şi nici altele. El însuşi s-a declarat pasionat de filme, pe care le prefera în dauna activităţii de partid, după cum scria "autocri­tic".

În luna mai 1948 s-a căsătorit cu Elena. Trei ani mai târziu i s-a născut o fiică, Luminiţa. A venit pe lume cu probleme de sănătate şi soţia a renunţat la serviciu, pentru a avea grijă de copilă.

În dimineaţa zilei de 29 decembrie 1976, Constantin Dăscălescu a fost operat de hernie interstiţială inghinală stângă. În 1980, o cicatrice la nivelul palmei a determinat poziţia vicioasă a degetelor, dureri şi incapa­citate funcţională, medicii recoman­dând intervenţia chirurgicală de corecţie ca singură măsură terapeutică; ulterior, diagnosticul a fost de Maladie Dupytren, manifestată prin jenă funcţională şi senzaţie dureroasă locală.

● Amintiri şi memorii: Despre Constantin Dăscălescu au scris Dumitru Popescu şi Silviu Curticeanu, doi dintre cei mai avizaţi memorialişti ai "epocii Ceauşescu".

"Primul-mi­nistru devine un simplu vătaf, căruia Ceau­şescu îi lasă - ca singur mijloc de conducere - biciul şi vocabularul gro­so­lan", notează Silviu Curticeanu. Buna im­presie făcută Elenei Ceau­şescu s-a aflat la originea promovării lui Dăscălescu, sunt de părere ambii memorialişti. "Că aptitudinea principală a unui prim-ministru trebuia să fie aceea de vătaf, dur şi intransigent, am bănuit întotdeauna, scrie Silviu Curticeanu, dar faptul în sine mi-a fost confirmat în mod explicit de Elena Ceauşescu la schimbarea din funcţia de prim-ministru a lui Ilie Verdeţ cu Constantin Dăscălescu. Pusă pe confidenţe, fără să fie măcar stimulată în vreun fel de mine, Elena Doamna mi-a făcut, surprinzător şi contrar obiceiului, mărturisiri complete: «Verdeţ a devenit prea sfătos; tovarăşul are nevoie de cineva care să vorbească mai puţin şi să execute ce i se spune; Dăscălescu ştie să dea cu biciul şi când exagerează, tovarăşul o să-i pună «căpăstru»!!!

Nu i l-a pus, din păcate, niciodată; dimpotrivă, i-a stimulat duritatea, singura lui armă în conducerea unor oameni ce îi erau, de fapt, superiori, fiecare în parte, din toate punctele de vedere; taler cu două feţe, Dăscălescu a fost mare maestru în a spune una când Ceau­şes­cu nu era prezent, şi alta când acesta îşi făcea apariţia, trans­for­mân­du-se, aproape instantaneu, dintr-un zmeu (de carton) într-un funcţionar docil, gata să rejecteze, fără jenă, ceea ce a spus ba, mai mult, să su­pra­li­ci­teze indicaţiile, şi aşa excesiv mobilizatoare, ale lui Ceauşescu."
În afară de motivaţia ascensiunii, în prozele memorialistice, Dumitru Po­pescu şi Silviu Curticeanu oferă amă­nunte, schiţează variante de portret, rezultat de pe urma cunoaşterii ne­mij­locite.

● Domiciliul în 1989
: Strada Ale­xan­dru Petofi nr. 22, ap. 1, parter.
Citeşte mai multe despre:   special,   dosar cadre cpex

Ştiri din .ro















PUBLICITATE
 



Afisari: 9727
Serviciul de email marketing furnizat de