x close
Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri! Nu, multumesc Accept
Jurnalul.ro Scînteia Special Doctrina militară a României, asemănătoare cu cea a Iugoslaviei

Doctrina militară a României, asemănătoare cu cea a Iugoslaviei

de dr. Petre Opriş    |    04 Sep 2009   •   00:00

În anul 1989, armata română îşi îndeplinea una dintre obligaţiile care de­curgea din prevederile Tratatului de la Varşovia: participarea la apli­ca­ţiile organizate de autorităţile de la Bu­cureşti de comun acord cu Coman­da­mentul Forţelor Armate Unite al Or­ganizaţiei Tratatului de la Varşovia.

De­cizia respectivă îi permitea lui Ni­colae Ceauşescu să-şi clameze permanent fidelitatea faţă de ceilalţi membri ai alianţei din care făcea parte, astfel: "România este membră a Trata­tu­lui de la Varşovia. Pornind de la aceasta, avem obligaţia să acţionăm pentru întărirea colaborării cu armatele sta­te­lor socialiste membre ale Tratatului de la Varşovia, să realizăm acţiunile co­respunzătoare de pregătire co­mu­nă, pentru a fi întotdeauna gata să ne îndeplinim angajamentele asumate".
Pe fundalul propagandistic al frazei respective se reliefa însă doctrină mi­li­tară a României.

După episodul cehoslovac din au­gust 1968 şi impunerea aşa-zisei Doc­tri­ne Brejnev la nivelul Organizaţiei Tra­tatului de la Varşovia, Nicolae Ceauşescu şi-a manifestat în mod des­chis unele idei antisovietice şi a adoptat anumite hotărâri incomode pentru autorităţile de la Kremlin. Printre al­tele, liderul PCR a întreprins demersuri pentru menţinerea permanentă a unităţilor armatei române în subordinea sa directă (inclusiv în caz de răz­boi), precum şi pentru adoptarea ra­pi­dă a doctrinei războiului întregului po­por pentru apărarea patriei.

De exem­plu, la reuniunea Prezidiului Per­manent al CC al PCR din 11 septembrie 1968, s-a hotărât completarea pro­iectului românesc de statut al Comandamentului Forţelor Armate Unite. Acesta fusese deja aprobat la 10 iu­nie 1968, în şedinţa Consiliului Apă­ră­rii. Printre altele, s-a stabilit că "re­zol­varea problemelor generale stabilite de comun acord, îndreptate spre întărirea capacităţii de apărare a statelor participante la Tratatul de la Varşovia şi îmbunătăţirea structurii forţelor armate destinate a acţiona în comun, se discută în Comitetul Politic Consultativ, intrând în vigoare pentru fiecare ţară după aprobarea guvernelor respective".


DOCTRINA MILITARĂ IUGOSLAVĂ

O altă consecinţă a hotărârilor adop­tate la 11 septembrie 1968 a fost stu­dierea în detaliu a altor modele de or­ganizare a apărării ţării, în vederea pu­nerii la punct a unei doctrine mili­ta­re româneşti. Pe această linie s-a în­scris, de exemplu, vizita efectuată în Iu­goslavia de o delegaţie condusă de ge­neralul Ion Gheorghe (2-7 iunie 1969).

Cu acel prilej, şeful Marelui Stat Ma­jor român a participat la un "schimb de experienţă în probleme de organizare şi participarea întregului popor la apărarea ţării". Generalul Ion Gheorghe a aflat că "Republica So­cialistă Federativă Iugoslavia are o concepţie proprie de apărare a ţării, de­numită «războiul general de apărare», al cărui principiu de bază constă în angajarea întregului po­ten­ţial uman şi material la lupta împotriva oricărui agresor".

În cursul vizitei şefului Marelui Stat Ma­jor român, reprezentanţii iu­go­slavi au menţionat faptul că "întregul po­por este organizat şi pregătit pentru participarea la apărarea ţării, fie­care cetăţean fiind inclus în una din ur­mătoarele componente: armata ope­rativă, unităţile de apărare terito­ria­lă (corespunzător cu gărzilor pa­trio­tice) şi unităţile de apărare civilă (co­respunzător cu formaţiunile de apă­rare locală antiaeriană). Toate ele­men­tele componente ale apărării na­ţio­nale sunt pregătite pentru acţiuni de lungă durată, atât pentru ope­ra­ţiuni desfăşurate în contact cu agreso­rul, cât şi pentru lupta de rezistenţă pe te­ritoriul vremelnic ocupat".

Totodată, reprezentanţii iugoslavi au precizat că nu au mai discutat cu nici o altă delegaţie străină despre ches­tiunile prezentate oaspeţilor ro­mâni şi că nu intenţionau să promo­veze un schimb de experienţă ase­mă­nă­tor cu alte state. În mod evident, era vor­ba despre un mesaj diplomatic, prin care iugoslavii doreau să spună că România era singurul stat membru al OTV cu care Belgradul dorea să colaboreze în domeniul organizării şi con­du­cerii sistemului naţional de apărare.

Organizarea militară a Iugoslaviei a fost studiată în detaliu la Bucureşti. Astfel, în raportul trimis la 12 iunie 1969 de generalul-colonel Ion Ioniţă lui Nicolae Ceauşescu, ministrul For­ţe­lor Armate a afirmat: "Potrivit acestei concepţii, se apreciază că pot fi imo­bilizate şi nimicite pe teritoriul Re­publicii Socialiste Federative Iugo­s­la­via circa 50 divizii inamice, fiind pregătiţi să ducă lupta de rezistenţă pe timp îndelungat (până la 20 de ani)".

Totodată, generalul-colonel Ion Io­niţă a precizat în întregime preve­de­rile articolului 7 din "Legea despre apă­rarea naţională", adoptată la Belgrad, la 11 februarie 1969: "Nimeni nu are dreptul să recunoască sau să semneze capitularea ţării sau a forţelor sale armate. Nimeni nu are dreptul să accepte sau să recunoască ocuparea ţării sau a unei părţi din ea".

O serie de principii care au stat la baza alcătuirii sistemului iugoslav de apă­rare naţională au fost introduse în le­gislaţia românească, precum şi în concepţia generală de organizare şi du­cere a acţiunilor de luptă pe teritoriul României. Astfel, a fost elaborată "Legea nr. 14/1972 privind organizarea apărării naţionale a Republicii Socia­lis­te România" - în care s-au precizat obligaţiile organelor şi organizaţiilor de partid, de stat şi obşteşti, precum şi obligaţiile tuturor cetăţenilor Ro­mâ­niei în domeniul apărării patriei.

În acel document s-a menţionat în termeni categorici: "Este interzisă ac­cep­ta­rea sau recunoaşterea vreunei ac­ţiuni a unui stat străin sau a oricărei si­tuaţii - indiferent de natura sa, inclusiv capitularea generală, ocuparea te­ri­toriului naţional - care în timp de pace sau de război ar aduce vreo atingere suveranităţii, independenţei na­ţio­nale şi integrităţii teritoriale a Re­pu­blicii Socialiste România sau care ar slăbi în orice fel capacitatea sa de apă­rare. Orice asemenea act de ac­cep­ta­re sau recunoaştere este nul şi nea­ve­nit, ca fiind contrar orânduirii de stat şi intereselor supreme ale na­ţiu­nii noastre socialiste".

De asemenea, la Marele Stat Major a fost elaborată "concepţia, metodele lup­tei de rezistenţă pe teritoriul vre­mel­nic ocupat şi programul de pre­gă­ti­re în acest sens al lup­tă­to­rilor din găr­zile patriotice". În acelaşi timp, au fost studiate "posibilităţile de amenajare de depozite secrete de armament şi muniţii pe teritoriul ţării, cât şi a asistenţei medicale pe timpul luptei de rezistenţă în locuri şi cu personal dinainte stabilit". Totodată, ti­ne­rii - cu vârste între 14 şi 18 ani - au fost incluşi într-un sistem de pregătire mi­li­tară, pentru a acţiona în caz de necesitate împreună cu gărzile patriotice, re­în­fiin­ţate la 21 august 1968.

×
Subiecte în articol: special