Hariclea Darclée. Cea care a salvat Tosca

A fost un fenomen. În primul rând din cauza acelei voci unice, incomparabile, cum spuneau în vremea ei De Lorca, Camille Saint-Saens, Jules Massentes, G. Verdi, Mascogni, Puccini.
În 1894, Hariclea Darclée cânta, printre altele, în “Manon Lescaut” de Puccini. Compozitorul i-a trimis o jerbă de trandafiri: “Celei mai frumoase şi mai desăvârşite Manon, cu admiraţie şi recunoştinţă.  Veniţi la Milano, triumful dumneavoastră va completa succesul meu.”
Hariclea se afla în Madrid şi era chemată urgent, pentru că Scala era în cădere şi se credea că numai Darclée îi va da viaţă, o va revitaliza; şi cam tot pe atunci, în 1896, Puccini i-a telegrafiat: “Dacă aţi binevoi să cântaţi în America rolul Mimi din “Boema”, iar aş avea desigur norocul ca muzica mea să fie aplaudată şi în această ţară”.
După care a scris “Tosca”, pe textul lui Victorien Sardou, gândind la ea. Dar n-a ştiut că ea îi va salva opera. Că fără ea n-ar fi fost cum e.
“Mâine după-amiază, la ora când vă convine vă aştept să facem o lectură, apoi cinăm împreună vânat. Aduceţi-l şi pe băiatul dvs, se va juca pescuind în lac cu Tonio...” Darclée a venit la vila de la Torre del Lago şi a auzit opera care avea să-i ducă pe amândoi pe culmi.
Muzica lui Puccini era minunată, dar cântată de Hariclea Darclée avea ceva inedit, o covârşitoare expresie dramatică. Erau romanţe fermecătoare, motive inspirate, melodii superbe. Era o dramă muzicală foarte modernă, care dădea în acelaşi timp şi atmosfera întregii epoci.
Victorien Sardou scrisese o melodramă frumoasă, dar opera o are în mijloc pe actriţa Floria Tosca, pătimaşă, o voinţă sălbatică, temperament vulcanic, vulnerabilitate. Un rol magnific.
“Da, dar ceva ţi-a scăpat, domnule Puccini? “
“Ce anume, draga mea? “
“Umanitatea Floriei Tosca. Ea e prinsă în coperna lui Scarpia, căruia i-a trezit poftele şi nu izbucneşte? Setea ei de fericire strivită sub vulgaritatea avalanşei de nenorociri...”
“Dar, draga mea, scena cu Scarpia... “
“E minunată, maestre. În general, Scarpia şi Cavaradossi au ariile lor, trăiesc din plin. Dar Floria Tosca nu are marea arie.”
“Cum, Floria Tosca nu cântă destul? “
“Cântă destul, dar nu cântă ce trebuie. Lipseşte marea ei arie în care ea să-şi mărturisească emoţiile, pasiunile, suferinţele, din care spectatorii să-i cunoască puterea de jertfă în dragoste şi mai ales demnitatea femeii în faţa târgului umilitor propus de Scarpia... “
Puccini a ascultat-o pe Hariclea Darclée şi astfel s-a născut “Visi d'Arte, Visi d'Amore” din actul al II-lea şi de altfel, momentul culminant de sensibilitate al operei.
Premiera a fost un seism cultural. Toată lumea era strămutată de emoţie în faţa Haricleei Darclee, care avea o sublimă dăruire ce eliberează sufletul tuturor, vocea ei avea o vibraţie irezistibilă trăind spontan cu publicul “starea de graţie”.
“Marea artă vocală şi dramatică a Haricleei Darclée depăşeşte limitele interpretării, ridicându-se în sferele cele mai înalte ale creaţiei”.
Ea posedă o calitate miraculoasă a vocii – este prima dintre marile cântăreţe ale zilelor noastre.
Ce extensiune formidabilă la această voce!
“Timbru, volum, întindere, vocea acestei doamne e mai degrabă un instrument decât o voce omenească”.
“Cine eşti dumneata, Hariclea Darclee? “
Eu nu sunt numai originară din România, ci româncă de limbă şi sentiment. În ţara mea sunt multe voci ca a mea, despre care nu ştie nimeni”.
În 1900, la 14 ianuarie, la Roma, la Teatrul Constanzi, a fost premieră mondială, iar 1903, a jucat-o la Bucureşti. Puccini i-a telegrafiat:
“Caldo evviva mia bella brava Floria”.
Au urmat ani de turnee mondiale, presa de peste tot o numea “Privighetoarea Carpatilor”.
Nimic nu mă măguleşte mai mult decât acest epitet.
Prestigiul ei artistic era atât de mare, încât autorităţile sud-americane o primesc cu un ceremonial aproape diplomatic, folosindu-se de prezenţa ei spre a înaugura monumente sau teatre noi.
Evenimentul îşi sporea prestaţia doar prin simpla ei prezenţa.
“Sunt obosită de atâta muncă, a spus ea prin 1906, de atâta muncă şi abia aştept să mă întorc în ţară. Am cântat în 3 luni 32 de reprezentaţii cu 11 opere diferite. Toţi sunt surprinşi de rezistenţa mea colosală!”
“Unde aţi preferă să cântaţi? “
“Să va spun drept, la Bucuresti.”
“Bucuresti? Pentru ţările lipsite de cultură sunt buni şi artişti de mâna a doua...”
Cel care vorbea era un impresar care-i oferise un contract generos. Darclée a rupt în bucăţele contractele pe care tocmai le semnase şi îi spuse: “Se pare că aţi uitat că sunt şi eu din ţară aceea “lipsită de cultură””.
Impresarul privea uluit contractul rupt pe care scria frumoasa cifră de 50.000 de franci, la care Darclée renunţase aşa de uşor.
Între 1909 şi 1936, au fost 27 de ani de strălucire, de glorie, de bucurie. S-a retras în ţară. La 78 de ani era săracă. “Celebritatea, gloria sunt că strălucirea metalelor. Se datorează luminii din jur. Dacă s-ar putea, le-aş mai cuceri o dată”.
Locuia pe strada Polizu, la Hotelul Bratu. Acolo stătea şi George Enescu, care i-l recomandase. George Enescu a încercat să facă ceva pentru ea. I s-a răspuns: “Nu va mai zbuciumaţi atât pentru ziua de mâine. Dumnezeu e bun. Domnul are grijă de vieţuitoarele sale.”
Şi, să închei cu acea tristă poveste... La cinematograful Buzeşti, unde Darclée, octogenară, era nelipsită că spectatoare, într-o zi, când rula “Tosca”, o producţie modestă, în timpul filmului, Darclée murmură ariile Toscăi, până când, un bărbat a izbucnit mitocăneşte: “Taci din gură, babo, că te arunc afară! “ Internată la spitalul Filantropia, în după-amiază zilei de 10 februarie, ningea viscolit. Cât e ceasul? Cinci, răspunse îngrijitoarea. Ajută-mă să mă ridic! Şi-ncepu să cânte “Visi d'Arte, Visi d'Amore” ca o Privighetoare, povestea îngrijitoarea Maria Selogea.
Românii n-au sacralitate şi nici admiraţie pentru lucrurile extraordinare care se nasc pe acest pământ. Dar în Italia, în casa-muzeu şi în cavoul lui Puccini, pe pian este Darclee, depre care Puccini spunea: “L'artiste geniale, la mia prima e splendidă Tosca!”