Arătură cu sânge şi rămăşiţe de avion

„Cotroceniul la telefon, Dan Iosif. Urcă-te într-o maşină şi repede pe câmpul de lângă podul de după aeroport!”. Graba fostului revoluţionar, consilier la Preşedinţie, s-a dovedit justificată. Împreună cu fotoreporterul Jurnalului am ajuns pe câmpul dezastrului cu câteva minute înainte ca locul să fie izolat de antitero, noi, cei doi din echipa Jurnalului, am fost în epicentrul tragediei, nu am mai văzut pe nimeni. Cădea spic de zăpadă şi mi se aburiseră ochelarii, m-am împiedicat mai să cad, „bulgări de pământ ai arăturii”!Când m-am uitat atent, mă împiedicasem de un braţ smuls din umăr. Mirosea a carne arsă, a metal fierbinte, mirosea a nenorocire. Airbusul abia decolase şi făcea banalul viraj la stânga, sătenii au văzut o pălălaie de foc, însoţită de bubuitură şi ogorul a fost răscolit de bucăţi de avion venite ca schijele unei bombe. Se ridică un fum ameninţător, nimic nu mai este întreg, doar rămăşiţe de aripi, de motoare, de scaune, n-am zărit nici un corp omenesc cât de cât întreg. Botul avionului a despicat ogorul, motorul din stânga, care a cedat, devenise șpan de strung, firimituri de metal. Am cules de pe jos şase paşapoarte, nişte mărgele cu păr năclăit de sânge lipit de colier. Cei 72 de călători şi membri ai echipajului nici fantome nu mai erau. La o distanţă oarecare prim-ministrul Văcăroiu cu specialiştii înotau în puhoiul de întrebări. Am plecat spre Bucureşti într-un cârd de salvări; nu mai aveau ce face. Sfidător, pe deasupra un cârd de ciori zbura spre Baloteştiul cu sânge în arătură, ciorile aveau treabă. Am ajuns în redacţie, nu mai aveam timp să mă spăl de noroi, mă frigeau degetele năpustite asupra clapelor reci ale maşinii de scris. Parcă eram în transă, am scris 5 ore zeci de pagini, reportaj de front. Patronul, profesorul Dan Voiculescu, decide inspirat să se facă o ediţie specială în aceste ore, e prima publicaţie ce relata cu inimă chircită de la faţa locului. După-amiaza maşinile editurii Intact circulau prin Capitală aruncând ediţia specială a Jurnalului spre trecătorii care se înghesuiau să apuce un exemplar scris cu sufletul. Când m-am ridicat de la maşina de scris colegii mai tineri mă urmăriseră în nebunia scrisului meu, m-au aplaudat. Pe obraz mi s-a prelins o lacrimă. Una singură. Florin Condurăţeanu