“Pentru prima oară cântă poporul român în biserică Deşteaptă-te Române!”

Ziua de 1 decembrie 1918 dar şi cele premergătoare momentului fundamental al istoriei poporului român – Unirea tuturor românilor – au fost caracterizate de o emoţie şi un patriotism fără egal. Unirea a fost aşteptată cu mult dor. Sute de mii de oameni au plecat din satele şi oraşele lor spre Alba-Iulia, mulţi alţii au rămas în locurile lor, dar nerăbdarea şi emoţia au fost la fel de mari. România Mare s-a născut la ora 12 punct, duminică, 1 decembrie 1918.

Muzeul Naţional al Unirii de la Alba-Iulia ne-a pus la dispoziţie două documente care nu mai au nevoie de completări sau comentarii: toţi românii doreau să devină o singură ţară. La 1 decembrie 2014 se împlinesc 96 de ani de la Marea Unire. În ziarul “Alba-Iulia – organ al proclamării unităţii naţionale” a apărut la 10 decembrie o relatare a acelor momente.

“Cea mai mare sărbătoare naţională a Românilor.
Peste 100,000 de români, într-un glas au hotărât: unirea cu România. La glasul chiemător al conducătorilor noştri, poporul român de dincoace de Carpaţi, răpit de vraja idelaului său măreţ a curs din toate părţile râuri-râuri spre cetatea (...) lui Mihai Viteazul. Au venit de la vlădică până la opincă, de la copil plăpând şi cu simţăminte nelămurite până la moşneagul gârbovit de greutatea anilor. Au alergat cu toţii, unii cu trenul, alţii cu trăsura şi pe jos, doar aşteptau de atâta amar de vreme să-şi spună glasul înăbuşit în pepturile lor veacuri de-a rândul. Ca fermecaţi de varga magică, toţi erau stăpâniţi de acelaşi gând, de acelaşi dor măreţ: unirea noastră a tuturor cu România, maica noastră dulce.

Adunarea a fost anunţată abia cu câteva zile înainte, şi totuşi – îndată după primirea avizului – ca mânaţi de-o putere nevăzută, au plecat cete de oameni spre Alba-Iulia. Au venit din toate colţurile locuite de Români: România, Basarabia, Bucovina, Ardeal, Bănat şi Ţara Ungurească, ca un simbol, că de acum s-au sfărmat graniţele vitrege, pe cari, sbirii noştri de ieri le credeau veşnice, şi pe cari doar sufletele noastre obidite de le puteau trece, în sborul lor fălfâitor.

Sosirea oaspeţilor
Încă de joi seara a început a curge mulţimea, aşa că ne-a întrecut aşteptările. Vineri seara, la vestea vă vine Comitetul central din Arad, toţi, într-un suflet, am alergat întru întâ mpinare. Sufletele tuturor erau cuprinse de nerăbdare şi, când apare trenul, fericirea, ce strălucea de pe feţele fruntaşilor noştri povăţuiţi de neînfricatul nostru deputat Ştefan C. Pop, cânticele de viaţă ale teologilor din Arad, stindardele minunate treicolore, ce fâlfâiau aşa de falnic în văzduh, entuziasmul fără de margini a oaspeţilor, ne-au stors lacrimi bogate din ochi. Aceste au fost primele lacrimi de bucurie, după atâtea lacrimi de jale şi durere.

Abia au fost îndrumaţi spre încvartirare, şi alte trenuri speciale aduceau mii şi mii de oameni. Pe la orele 7 seara soseşte garda “Moţilor”. Erau îmbrăcaţi în minunatele lor haine mocăneşti, cu straiele albe şi arma pe umăr. În aceşti copii ai codrilor parcă îi întrezăream pe luptătorii îndrăsneţi şi nerăsplătiţi, a Craiului munţilor, Avram Iancu, eroul zilelor furtunoase din anul 1848. Printre flăcăi chipeşi şi cu feţele îmbujorate de sănătate erau presăraţi bătrâni cu pletele cărunte, cari au prins în mână arma să ţină paza în oraş din prilejul marelui praznic naţional. Nu putem să nu trimitem mulţămitele noastre calde preoţilor şi tuturor povăţuitorilor, cari au ştiut a vărsa atâta disciplină în sufletele foştilor soldaţi eroi.”

Oraşul Alba-Iulia devenise neîncăpător. Autorităţile se gândeau să nu mai lase oamenii să intre în oraş, să se cazeze în oraş, ci să găsească găzduire în alte locuri. Zadarnic.
“Sâmbătă dimineaţa Comitetul încredinţat cu încvartirarea fu cuprins de îngrijorare când văzu că toate locuinţele sunt ocupate şi mulţimea vine mereu. Am telefonat în toate părţile la gările învecinate să reţină şi să încvartireze publicul. Zădarnic. Dorul ce-i mâna spre Alba-Iulia a fost cu mult mai puternic decât să afle putere pământească să-l înnăbuşe. Nimeni n-a voit să-şi întrerupă drumul, ci se nizuia să ajungă cât mai iute. Sâmbătă am căpătat mai multe trenuri speciale, aşa că sosiau unul după altul trenurile. Toate erau ticsite de oameni, din fereşti fluturau aşa de mândru steagurile, iar văzduhul era străbătut de cânticele naţionale: Deşteapă-te române, La arme, Pe-al nostru steag ş.a. Nu ştiam pe cine să admirăm mai mult, pe blăjenii beţi de însufleţire sau pe sibieni, sălişteni, lugojeni, caransebeşeni,
cari se nizuiau să se prezinte în modul cel mai demn.

Noaptea ne-au sosit cei mai mulţi oaspeţi. Acum am avut rara şi de mult visata fericire de-a primi pe unii dintre cei mai îndepărtaţi şi dragi oaspeţi: pe generalul armatei române Leonte, colonelul Băncilă, pe trimişii consiliului basarabean: dd. Halippa şi Cazacliu şi pe trimisul Bucovinei profesorul Procopoviciu. Cât de mult am visat şi aşteptat sosirea scumpilor noştri fraţi, să ne strângem mânile cu căldură şi să ne îmbrăţoşem. Visurile noastre stropite cu atâtea lacrimi şi sânge, acum ni le-am putut vedea cu ochii. Au fost atât de vii şi atât de puternice simţămintele, ce ne-au inundat inimile!”

A sosit şi ziua cea mare. Nimic nu se mai putea întâmpla pentru a-i opri pe români să-şi vadă visul împlinit. “Duminică dimineaţa. Cu sufletele înfrigurate de nerăbdare aşteptam ivirea zorilor. Ziua, în care avea să se hotărească soarte a noastră a tuturor. Peste noapte natura întreagă s-a îmbrăcat parcă în haine de sărbătoare. Ce gânduri măreţe ne copleşesc sufletele în această noapte sfântă. Aceasta e noaptea Învierii Românilor de dincoace de Carpaţi. Cu groază lăsăm ca mintea să alerge pe câmpul vieţii noastre trecute. Vedeam suferinţe multe, multe... Batăi, întemniţări, lacrimi, sânge nevinovat...

La ivirea zorilor cete-cete de oameni mişunau pe străzi. Clopotele în glasul lor sărbătoresc vestesc începerea slujbei dumnezeieşti. Archiereii, preoţii şi poporul pleacă cu sufletele cucernice spre biserică, ca acolo să aducă mulţămite Atotputernicului Dumnezeu, că ne-a învrednicit să ajungem această zi, ca să ne bucurăm şi veselim într-însa.

După terminarea sfintei liturghii, pentru prima oară cântă poporul român în biserică Deşteaptă-te Române! În vremea aceasta sosesc sate învecinate de pe Murăş, Săcaş, Munţii Apuseni. Vin 4 cu 4, în frunte cu preoţi, învăţători şi alţi fruntaşi. Fiecare sat păşea mândru şi încrezător, sub steagul său tricolor. Ne-a uimit ordinea minunată şi impunătoare în care sau prezentat satele noastre. Ne-a atras îndeosebi atenţia lăncrămenii, sebeşenii şi alte comune, din părţile acelea, apoi poporul din Miceşti cu o ceată de călăraşi împodobiţi cu treicolori, cari au fost reţinuţi, spre a întovărăşi Comitetul Central din
oraş până la casina din cetate.”
În acest timp, la casina din cetate se întâmpla minunea.