Cântarea României, defăimarea Occidentului (13). Occidentul l-a ucis pe Dumnezeu

(Continuare din episodul 12)
O iau în direcţia aplauzelor. Mă bucur din toată inima să întâlnesc români de-ai mei aici, în tren. Când i-am întâlnit pe străzi, în străinătate, mi-au cerut bani. De cele mai multe ori.

Sunt vreo zece oameni întinşi pe jos în spaţiul larg pentru biciclete. Patru biciclete stau în rastel, cu câte o roată în sus, ca nişte capre căţărate la ros lăstari. Câţiva tineri cu ţoale de rockeri zac unul peste altul, într-un somn letargic. E greu să-i numeri în grămadă. Iese mereu o mână în plus. Peste tot sunt împrăştiate cutii de bere goale, turtite. Lângă rastelul pentru schiuri, la vremea asta neocupat, stau întinşi alţi şase oameni: două femei, aşezate turceşte, fiecare cu câte un copil mic în braţe, plus un băiat şi o fată, de vreo şaişpe ani, care se giugiulesc pe nişte haine întinse pe jos şi chicotesc întruna.

Debandadă ca asta n-am văzut în Germania, de la un capăt la altul. De când am intrat în Danemarca, parcă am sărit gardul unităţii militare în oraş, mai la periferie. Nu ştiu dacă Danemarca e o ţară mai săracă, dar cu siguranţă e mai neîngrijită. Sau nu tot atât de îngrijită. Pe lângă linia ferată cresc tufe de mărăcini, casele nu mai au toate faţadele la fel de curate, prin gări văd peroane cu pavajul spart, geamuri nespălate, pereţi coşcoviţi. Iar în tren, poftim, mormanul ăsta de tineri beţi şi grupul ăsta – sau poate o familie – tolăniţi pe jos, în picioarele tuturor. Și miroase a vomă şi a nu ştiu mai ce anume, ceva ca în atelierele auto, unde se scoate uleiul uzat din motoare.

Nici nu mai vreau să aflu dacă ăştia care au aplaudat când a trenul a oprit în gară sunt români sau nu. Aşa ştiu eu: că românii aplaudă când avionul aterizează cu bine. Am văzut asta de fiecare dată când am zburat. De ce să nu aplaude şi când trenul opreşte într-o gară, după ce s-a stricat ceva la el chiar pe pod, deasupra mării? Mie, cel puţin, aşa mi-a venit să fac, de bucurie că am scăpat cu bine. Dar ăştia mi-au luat-o înainte. Ar putea fi din România, ar putea să nu fie. Nici nu mai contează. Brusc mi-a dispărut cheful de a intra în vorbă cu ei. Mirosul nu-mi prieşte.

Dau să plec. Când mă întorc spre uşă, mă trezesc cu un copilaş în braţe. Habar n-am cum. Pare-mi-se că maică-sa, care stă turceşte pe jos, l-a zvârlit cumva spre mine. Și eu l-am prins. Nu ştiu ce să fac cu el. Cum ziceam, de cele mai multe ori când m-am întâlnit cu compatrioţi de-ai mei în străinătate, pe stradă, mi-au cerut bani. Rareori mi s-a oferit ceva: o brichetă, un breloc, un muţunache de agăţat în parbriz. Prostioare de-astea. Și de fiecare îmi erau cerute înapoi după câteva minute. Dar să mi se dea un copil, şi încă aşa, cu aerul că e definitiv, ia-l şi treaba ta ce faci cu el, aşa ceva nu mi s-a mai întâmplat. Niciodată nu am primit daruri atât de preţioase.

O refuz politicos pe mamă.
– O, e prea mult, doamnă! E cu totul nemeritat! – îngaim pe româneşte, încurcat, către femeie. Și încerc să-i dau copilul înapoi.
Însă ea nu vrea să-l mai primească.
– Mister, please!

Nu-l mai vrea. Se tot întoarce spre mine când cu un umăr, când cu celălalt, cu capul în piept. O rog frumos să-şi ia copilul, să-i dea ţâţă, fiindcă, uite, bietul de el, caută la mine. Dar ea nu şi nu. Tot dă din cap şi repetă:
– Mister, please!

Se tot apără de mine cu braţele. Încerc să i le desfac cu genunchiul ca să-i pun copilul la piept. Nu izbutesc. N-am încotro. Aşez frumos copilul lângă dânsa şi dau să plec. Nu ştiu cum, când mă ridic, copilul e din nou în braţe mele. Și tot aşa de vreo trei ori. Parcă e legat de mine cu gumă.

Stau în uşa dintre coridor şi spaţiul pentru biciclete, cu copilul în braţe, şi nu ştiu cum să scap de el omeneşte, civilizat.
Deodată, simt că mă împinge uşa din spate. Mă întorc. În faţa mea stă chiar un manechin din vitrinele magazinelor de modă, turnate în cofrajul unei macaroane şi gătite până la sclipirea perfecţiunii. Una din acele domnişoare palide care-ţi trezesc imboldul de a le oferi pe loc sandvişul din mână. Cu forţa să li-l dai. Eu mă uit la ea uimit de transparenţa ei nesănătoasă. Ea mă priveşte uimită poate de amploarea mea corporală, poate de felul nefiresc în care ţin copilul în mâini, ca pe o minge de baschet, gata s-o arunc la coş. Profit de momentul ei de confuzie şi îi pun copilul în braţe. Și ţuşti! pe lângă dânsa, cu toată agilitatea de care e capabil un obez disperat, trec dincolo de uşa batantă.
Am scăpat! Respir adânc.
Silfida a rămas dincolo cu copilul. Se vede că n-are nici ea posibilităţi de alăptare. Sigură pe sine, se apleacă spre mamă şi îi pune copilul în braţe. Ce să vezi, femeiea îl primeşte! Cu o mână copilul, cu cealaltă nişte bani.

Domnişoara pleacă mai departe. Femeia freacă banii între degete, cu mâna deasupra capului şi râde cu satisfacţie. Are câţiva dinţi de aur. Spune ceva – nu aud, prin uşă, ce anume. Ceilalţi, femeia de alături şi adolescenţii pupăcioşi, râd şi ei şi aplaudă. Să fie de-ai noştri, să fie de-ai lor, de-ai altora...

La noi în ţară copiii sunt ieftini. Vezi mereu la televizor cum se fac tranzacţii scandaloase pe sume derizorii. Uneori sunt vânduţi chiar înainte de a se naşte. Dai banul şi iei copilul. Ce am văzut aici adineauri e tocmai invers: plăteşti nu ca să capeţi, ci ca să nu ţi se dea un copil. Nu mult, dar plăteşti. Trebuie să fii complet lipsit de inimă să faci asta. Occidentul l-a ucis pe Dumnezeu şi a i-a alienat pe oameni, i-a dezumanizat. Am citit asta într-o scrisoare pusă pe Internet de Maria-Cristiana Mărcuş, o româncă plecată la studii în Londra. Câtă dreptate avea! De aia a şi devenit scrisoarea virală, a umplut Internetul. Eu am primit-o de trezeci şi două de ori pe e-mail. Am vrut la rândul meu s-o recomand şi altor români, dar n-am reuşit, pur şi simplu nu mai era loc de ea.

Rămân tot pe coridor. Trenul trece în viteză de pe o insuliţă pe alta când pe poduri, pe deasupra mării, când prin tunele, pe sub mare. Se pricep danezii ăştia să facă lucrări ca lumea. Ce-i al lor e-al lor, trebuie să recunosc. Dar tot nu pot să-i iert pentru cum ne-au tras-o la fotbal, 5 la 2, la noi acasă, pe Stadionul Naţional. Noi le pregătisem, strategic, un gazon care să-i surprindă. Mai mult nisip decât iarbă. Dar ei parcă numai asta aşteptau. Ne-au umilit la scor şi au luat şi nisip în ghete, l-au cărat aici să-l pună la poduri şi la tunele...

Ajungem în Copenhaga. Și aici sărim dintr-un tren în altul. N-avem timp să vedem decât crescătoriile de biciclete amenajate în jurul gării, cât fumează Titus nişte ţigări, cu toate degetele. Urcăm într-un tren la fel de frumos ca expresul care ne-a dus de la Viena la Frankfurt. Suntem obosiţi şi nespălaţi. Este luni dimineaţa;  am plecat din Bucureşti sâmbătă la amiază şi vom ajunge în Stockholm abia spre seară. Cine te-a pus, Suedie, la capătul lumii?
(Va urma)
____________________________________________

Cântarea României, defăimarea Occidentului
episodul 1 - Ţara lui "Merge şi aşa"
episodul 2 - Cetăţean de onoare din întâmplare
episodul 3 - Occidentul, demn de mila noastră
episodul 4 - Sufletul mort al Vienei
episodul 5 - Şunca din seif
episodul 6 - Răzbunarea unui român sărac
episodul 7 - O, ce vacă minunată!
episodul 8 - Trenuri nemţeşti şi alte aroganţe
episodul 9 - Nişte provinciali
episodul 10 - Un vagon numit Europa
episodul 11 - Primire cu câine și sare
episodul 12 - Podișca lui Oprescu
episodul 13 - Occidentul l-a ucis pe Dumnezeu