Seceta a pârjolit jumătate din recoltele de grâu. Autorităţile stau la umbră

Înainte de 1990, în România se irigau 3,2 milioane de hectare de teren. Acum de-abia dacă se mai irigă 400.000 de hectare. Strategiile în domeniul irigaţiilor pe care toate guvernele post-decembriste ni le-au fluturat au fost din start maculatură bună de dat la topit. Toate au ignorat faptul că marea agricultură este una de subzistenţă, iar aceasta nu poate suporta costurile înfiinţării unor sisteme de irigaţii moderne. Trebuia început cu comasarea terenurilor.

Agricultorii din Molodova și Oltenia se confruntă cu o situație disperată. Din cauza secetei, la cultura de grâu, pierderile sunt deja de peste 50%. Ceea ce a rămas în câmp va fi recoltat mai devreme cu trei săptămâni. Culturile de primăvară sunt și ele afectate de lipsa apei în proporție de 20%. Daniel Ciobanu, președintele Asociației Județene a Producătorilor Agricoli pe zona Bacăului, spune că au mai trecut prin situații la fel de dicile. „Dacă va continua seceta, cred că nu prea mai avem ce recolta. Și așa, când vom intra cu semănătorile în câmp, vom vedea cât de sănătos e bobul, ce masă de cereale vom avea. Aceeași situație este în Neamț, Iași, Buzău, Vaslui, Brăila, Galați”. Daniel Ciobanu spune că soluția este reintrarea în circuit a sistemului de irigații. „În Bacău erau 23.000 ha irigate. Totul s-a oprit în 2010 când Ministerul Agriculturii nu a mai subvenționat apa și energia electrică. Acum, sunt sute de proiecte europene aprobate pentru toate zonele țării ca aceste sisteme să fie modernizate pe bani europeni. Ce avem acum, pe unde mai există, funcționează cu niște costuri astronomice și nu pot fi suportate intregral de agricultori. Avem o speranță că le vom pune la punct să nu ne mai trezim în situații disperate ca anul ăsta.”

Cercul vicios este închis de secetă

Marile proiecte de irigaţii demarate înainte de 1989 au fost blocate, iar investiţiile s-au degradat rapid. Sistemele existente au fost furate bucată cu bucată sau direct, cu puţin în ultimii 25 de ani. Crearea unui sistem modern de irigaţii este practic imposibil de realizat atât timp cât propriecamionul, iar în loc s-a pus prea tatea agricolă va rămâne fărâmiţată şi lipsită de forţă financiară. Statul, chiar dacă va găsi banii necesari pentru continuarea unor proiecte de anvergură în irigaţii, se va lovi de o problemă. Cum îşi va recupera investiţia? Realizarea amenajărilor interioare trebuie amplasate pe terenuri care acum sunt în proprietate privată, iar aceste investiţii trebuie suportate de proprietarii terenurilor. Majoritatea nu au bani, subvenţii pentru irigaţii nu se mai dau, aşa că în faţa secetei singura apărare rămâne tot ploaia. Vine sau nu vine?, este întrebarea care şi-o pun în aceste zile zeci de mii de agricultori din Moldova şi Muntenia.
Licitaţiile organizate de către fermieri, grupaţi în organizaţii speciale, pentru retehnologizarea sistemelor de irigaţii sunt rare, iar proiectele au o valoare care de cele mai multe ori nu depăşeşte patru milioane de lei, fără TVA. Chiar dacă se acordă subvenţii pentru astfel de proiecte prin PNDR, prea puţini agricultori apelează la această variantă pentru că nu au bani să acopere cofinanţarea.

România are 830.000 de exploatații agricole de 1-5 ha, fiind a treia țară din UE ca grad de fărâmițare. Suprafața agricolă este de circa 13 milioane de ha, dar suprafața arabilă este mai mică. Cu toate acestea, deținem 10% din suprafața arabilă a UE.

Canalul Dunăre-Bucureşti ar fi permis legătura directă a Bucureştiului cu alte capitale şi oraşe europene precum: Belgrad, Budapesta, Bratislava, Viena, Frankfurt, Duisburg, Rotterdam etc. De asemenea, făcea posibil accesul direct la portul maritim Constanţa, iar prin canalul Rhin - Main - Dunăre, la reţeaua europeană de căi navigabile.

Siret-Bărăgan, din ce în ce mai mic

Construcţia acestui canal, care urma să asigure irigarea a peste 700.000 de hectare de teren agricol, a fost oprită imediat după 1989. Iniţial, acesta ar fi trebuit să aibă o lungime de 190 km. Pornea din Vrancea, de la lacul de acumulare Călimăneşti, şi ar fi trebuit să ajungă la lacul Dridu, în Ialomiţa. Început în 1986, până acum din canalul Siret-Bărăgan nu s-au realizat decât şase kilometri. La nivelul Guvernului se ia acum în calcul amputarea lui: să rămână 50 km. Chiar şi aşa, pentru realizarea canalului ar fi nevoie de un miliard de euro, bani pe care Executivul nu îi are. Guvernul Ponta a vrut să înfiinţeze o regie să gestioneze proiectul şi să caute finanţare, dar iniţiativa s-a blocat în Parlament. Proiectul a fost prezentat şi unor investitori chinezi, dar aceştia au declinat oferta pentru că partea română nu a avut răspuns la întrebarea chinezilor referitoare la modul în care îşi vor recupera investiţia.

"O soluție ar fi ca producătorii agricoli să plătească un abona¬ment de 20 de lei pentru fiecare hectar traversat de conductele pentru irigat. În acest fel, consider că nu mai oblig fermierul să încheie contract cu ANIF, să dea 20% avans, ci plăteşte acest abonament sigur, iar costurile lui sunt legate doar de energie" - Daniel Butunoiu, secretar de stat în Ministerul Agriculturii

Canalul Dunăre-Bucureşti, lăsat în paza hoţilor de fier

Un alt proiect care ar fi trebuit să rezolve problema secetei în Bărăgan era canalul Dunăre- Bucureşti, acesta urmând să fie folosit şi pentru transportul de marfă. Lucrările au început în 1984, dar după Revoluţie ele au fost abandonate, totul rămânând la dispoziţa hoţilor de fier vechi. Pentru a fi terminat, ar fi nevoie de aproximativ 1,8 miliarde de euro. În urmă cu trei ani, Ministerul Transporturilor avizase reluarea lucrărilor şi spera să obţină finanţare de la Uniunea Europeană. Se indica şi un termen pentru finalizarea lucrărilor: trei ani. Nu a fost decât un foc de paie, pentru că priorităţile s-au schimbat: România urma să investească în autostrăzi. Canalul are o lungime de 73 km, porneşte de la Oltenița, străbate județul Giurgiu, are ca punct terminus Bucureştiul şi ar fi permis irigarea a 1.500.000 de hectare. În plus, urma să aibă trei porturi, unul la Olteniţa şi două în Bucureşti.