Alexandru Giugaru

Actor de teatru şi film. S-a născut la 23 iunie 1897, la Huşi.
Absolvent cu brio al Conservatorului de Artă Dramatică din Bucureşti. Debutează pe scenă în 1916, devenind una dintre vedetele populare ale vremii în repertoriul de revistă şi operetă. În teatru a fost o glorie. În film s-a afirmat din perioada timpurie a cinematografului: “Năbădăile Cleopatrei”, “O noapte frutunoasă”, “O scrisoare pierdută”. Dar succesul, adevărata consacrare a avut-o în film mai târziu: “Directorul nostru” – Jean Georgescu, ”Două loturi” – Gh. Naghi şi Aurel Miheleş, “Mofturi 1900” – Jean Georgescu şi în ciclul “Haiducii”. A fost artist al poporului.

Un mare comedian
Înainte de a fi un mare actor la Teatrul Naţional a avut un drum aventuros. Copil îndrăgostit de teatru, a fugit din casa părintească ”să se facă artist”. A jucat pe scene, sceniţe, în trupe mici şi mari şi temându-se de urmărirea familiei, a jucat sub numele camuflaj de Sandi-Huşi.
Era atât de ambiţios şi îndrăgostit de teatru, încât, când a putut, a ajuns student la Conservatorul de Artă Dramatică.
După terminarea studiilor, a jucat în trupele conduse de Maria Ventura,  doamna Bulandra, Constantin Tanase, până a ajuns pe scena Naţionalului.
Aici a jucat mari roluri, având minunate interpretări. Aici a fost Zaharia Trahanache din “O scrisoare pierdută”, Jupân Dumitrache din “O noapte furtunoasă”, Pampon din “D’ale carnavalului”, rolul primarului din “Revizorul” de Gogol. În acest rol a dezvăluit amestecul de slugărnicie şi despotism, de şiretenie şi prostie, specifice personajului. Când a jucat Jupân Lunardo din Bădărănii, interpretarea lui Al. Giugaru a fost recunoscută de spectatorii din Italia lui Goldoni cu prilejul turneului de la Veneţia din 1957.
Alexandru Giugaru într-adevăr era un actor dotat cu mari calităţi pentru teatrul lui Caragiale. Sică Alexandrescu spunea că, dacă Ion Luca Caragiale l-ar fi cunoscut pe Al. Giugaru, l-ar fi plăcut şi l-ar fi îmbrăţişat cu toată căldura. Era autentic în tot ce juca.
De aceea era minunat în toate rolurile. Avea farmec şi naturaleţe.
De când juca în pauze la ”Cinema Marconi”, avea acelaşi succes mare de mai târziu, lumea îl aplauda fierbinte.
Era un actor care avea transfigurare artistică. Unul din rolurile foarte reuşite, cel din “Revizorul” de Gogol, i-a adus aplauze chiar la Moscova şi Petersburg. Uluiţi, la conferinţa de presă, întrebat cum s-a pregătit pentru rol, Giugaru i-a privit şi le-a spus calm: “Păi, când tăiam frunze la roţi, mă gândeam la text şi la toate celelalte”.
Adevărul e că juca un personaj care din comedie bufă ajungea într-o situaţie dramatică, aproape tragică, cum spunea însuşi Gogol: “Viaţa între spaime şi bucurii”.
Pe când eram studentă, l-am văzut în ”Bolnavul închipuit” de Moliére. Despre această piesă se spunea de către contemporanii actorului că şi-au făcut autoportretul. Într-un limbaj satiric, Giugaru juca iarăşi pe muchie de cuţit, între comedie bufă şi tragic în fine nuanţe.
A fost onorat şi făcut artist al poporului. S-a bucurat de succes, de prestigiu şi de respectul colegilor. Era un om deosebit de sensibil. Într-o mărturisire despre Sică Alexandrescu, regizorul cu care a făcut marile spectacole scria: “Mă simt copleşit răscolindu-mi amintirile. Le consider un bun al meu şi vreau să le păstrez numai pentru mine. Dar... pierzând un prieten iubit, sufletul rămâne pustiit. Cu Sică am împărţit anii tinereţii şi maturităţii noastre artistice. Am fost şi vecini de cinematografe la începutul carierei noastre, pe a căror scene jucam, eu la Marna, el la Marconi. Cu asta ne tachinam mai târziu. Colaborarea noastră a început în 1945 cu piesa de debut a lui Aurel Baranga – “Bol de Făgădău” la Sala Comedia, pe care o deţinea Sică (azi Teatrul Odeon).
Întotdeauna aveam locul meu în distribuţiile lui. Ştia ce puteam.
Cu el am jucat Caragiale. Nu a existat stagiune fără Caragiale. Cu el am făcut marile turnee. La Paris, în 1956, cu O scrisoare pierdută – triumf. La Veneţia, În 1957, cu Bădărănii – triumf – am fost revelaţia festivalului. În 1958, la Moscova, cu Revizorul – triumf – spectacol de referinţă, au zis ruşii: «Românii au făcut un spectacol memorabil».”
L-am cunoscut pe Alexandru Giugaru. Eram în anul I la Institutul de Teatru. Pe vremea aceea, să fii chemat la Televiziune era visul oricărui actor. Era la începuturi. Sică Alexandrescu făcea Istoria Teatrului, care însemna mici fragmente din mari autori. Am fost chemată pentru Lucetta din Bădărănii de Goldoni. Il aveam partener pe Alexandru Giugaru, care era o legendă. Când eşti foarte tânăr, eşti inconştient. Nu-mi era frică, îmi părea doar bine şi eram tare mândră. Am întârziat. Al. Giugaru era acolo. Avea un fizic impozant. Era masiv. Mi s-a părut uriaş. Am făcut o lectură. Şi în pauză m-a-ntrebat şoptit:
«Ai să-ţi aduci aminte că ai jucat cu mine fragmentul ăsta?».
Cu toată uşurinţa tinereţii, m-a impresionat «ceva» ce era sub cuvinte, fără să-l înţeleg atunci, dar astăzi, când am vârsta lui de-atunci, pricep foarte bine. Mă-ntreb: Oare există o carte despre Alexandru Giugaru? Un actor atât de special! Nu cred că există. Poate era prea mare ca să intre într-o carte. A murit la 15 martie 1986”.