Astăzi e ziua ta, Dan Puican

Răsfoiam interviurile adunate de-a lungul timpului şi am descoperit o propoziţie în care regizorul Dan Puican afirma că de 42 de ani este la Radiodifuziune, dirijor de suflete mari de actori. Discutând anul acesta despre împliniri şi realizări, mi-a spus că împlineşte 50 de ani de Radio şi am rămas fără glas. Cum au trecut cei opt ani? Când? Abia ieri vorbeam despre Promoţia de Aur din 1956, din care Dan Puican face parte, şi-mi povestea despre cum a intrat la Teatru, despre colegii săi de promoţie, marii actori ai acestui neam şi despre faptul că avea un dosar pe care trebuia să-l ascundă. Ca orice artist autentic, regizorul Dan Puican are o plăcere contagioasă a comunicării. Este o prezenţă energică, căreia nu i te poţi sustrage. Aş spune că-l văd ca pe un croitor care lucrează la personajul în costum. Dacă are talent cel care îmbracă acel costum, regizorul poate face lucruri pe care alţii nu pot nici măcar să le gândească sau să le simtă. Să întâlneşti oameni care vibrează alături de tine, cu care să ai ce vorbi, ce poate fi mai frumos! Dan Puican împlineşte astăzi 80 de ani. Jurnalul Naţional îi urează “La mulţi ani!”.

“Îmi doresc să fiu sănătos, să mai pot să lucrez”
“Iubesc meseria aceasta. Întotdeauna am iubit-o. Anul care a trecut am mai reuşit să fac vreo trei piese. Din păcate, nu sunt bani. Nu mă refer la redacţia de Teatru a Radiodifuziunii române, care are pentru teatrul radiofonic foarte, foarte puţini bani. Tot ce am reuşit să fac în ultimii ani am făcut cu bani pe care i-am adus eu din sponsorizări, având fericirea să am legături cu oameni care iubesc arta şi în special teatrul. Un alt motiv de bucurie a fost acest proiect pe care l-am înfiinţat acum 15 ani în mai 1998, cu piesa lui George Astaloş «Caviar, vodcă şi bye-bye», având în distribuţie actori inegalabili, printre puţinii rămaşi în teatrul românesc, precum Stela Popescu, Tamara Buciuceanu Botez, Alexandru Arşinel şi Eugen Cristea, cu care am călătorit până acum în 31 de ţări. Anul trecut am fost în Norvegia şi am dat pentru comunitatea română două spectacole, având săli arhipline. Din fericire, acum în luna martie, la sfârşit, suntem invitaţi să dăm spectacol la Budapesta pentru românii care trăiesc acolo. În toamnă plecăm din nou în Canada, pentru că sunt foarte mulţi români care acum opt ani, când am mai dat spectacole în Canada, la Montreal, Toronto sau Ottawa, nu au apucat să vină. Vom prezenta din nou acest spectacol pe care toţi îl iubim foarte mult şi are mare succes. Sigur că după piesa aceasta care durează o oră aceşti actori de comedie dau şi un spectacol cu umor şi muzică de cea mai bună calitate. Eu sunt un frecvent spectator al teatrelor bucureştene. Când aflu că e o premieră merg cu mare interes şi vreau să văd actori tineri noi. Din păcate, spectacolele sunt foarte slabe în ultima vreme. Nu se ridică actori noi. Mi-aduc aminte cum s-au ridicat cei dinaintea lor, Adrian Pintea, Dan Condurache, Maia Morgenstern şi jucau în piese bune. Unii dintre ei sunt talentaţi, dar nu au experienţă de teatru, nu joacă. Cu aceste reclame de la televiziune, clipuri în care spun două vorbe nu pot avea experienţă de teatru. În afară de Marius Manole, care mi-e foarte drag, actorul numărul 1 la ora aceasta este Horaţiu Mălăele, care este excepţional, îl privesc cu mare dragoste. Când vine la Radio este încântător, dovadă că am avut curajul să fac anul trecut «Năpasta» lui Caragiale, singura care-mi lipsea din repertoriu, pentru că am făcut toate comediile lui. Am făcut deci «Năpasta» cu Mariana Mihuţ, care a fost inegalabilă, cu Mihai Constantin în Dragomir, iar Horaţiu Mălăele a avut curajul să facă Ion. Extraordinar. Sigur că în mintea mea îl am pe Ion al lui Emil Botta, jucat pe scena Teatrului Naţional, un spectacol magnific de acum 40 de ani, dar şi Horaţiu Mălăele a reuşit un lucru deosebit, folosindu-se de talentul său.

Prietenia contează foarte mult. Când te duci la teatru şi pe scenă, un actor cu care eşti prieten ştie să fie în contact cu tine, să te privească. Privirea pe scenă contează foarte mult. Dacă un actor are un monolog, o replică mai lungă, iar partenerul său se uită în altă parte sau face nişte gesturi, atenţia spectatorului nu mai este către cel care spune monologul, ci spre celălalt, de aceea contează foarte mult să fii prieten, să te ajute. Asta contează. Din păcate, nu prea se învaţă asta, şi în distribuţiile mele mă critic singur câteodată că actorii tineri de astăzi nu sunt în stare să le ţină piept acestor monştri sacri. Dacă chemi un actor tânăr lângă Albulescu sau Rebengiuc, acesta se fâstâceşte. Pentru teatrul radiofonic contează să fie foarte natural. Asta le cer eu. Să creadă ascultătorul că joacă pe scenă.
Cultura română trece printr-o grea lipsă a banilor. Este trist. Pentru alte lucruri se găsesc bani totuşi şi mă uit la actorii cu care conlucrez cum se vaită toţi. Trebuie să aloci bani pentru teatru ca să atragi actorii. Mulţi dintre cei pe care-i chem la diferite piese vin din dragoste, zic eu, şi pentru mine. Anul acesta împlinesc 50 de ani de când lucrez la redacţia de teatru radiofonic. Am intrat la radio când aveam 30 de ani. Nu credeam că voi rezista, dar Dumnezeu mi-a dat sănătate şi Îi mulţumesc din suflet. Atât pentru mine, cât şi pentru familia mea. Să mai pot să lucrez îmi doresc. Am în proiect nişte piese, dar sunt un tip superstiţios, până când nu ştiu că sunt bani veniţi de undeva ca să pot să lucrez cu actorii respectivi nu mă apuc. Mă uit la cei care au averi, au bani mulţi, dar peste noapte se îmbolnăvesc şi dispar. Mă uit cu tristeţe la ei. Împlinesc 80 de ani de viaţă şi sunt fericit că sunt sănătos!”