Astăzi e ziua ta... Dorel Vişan

Cei ce-l cunosc pe Dorel Vişan îi apreciază sinceritatea, modestia, generozitatea şi mai cu seamă căldura omenească. Marea sa performanţă în aceasta constă în starea de afectivitate profundă, în tandreţea şi căldura pe care le emană. Încântătoarea-i spontaneitate, umorul subtil şi priceperea de a fi sincer au reuşit să-l facă iubit de către public. Dorel Vişan nu a avut niciodată personaje şterse, fără nerv, fără o linie interioară bine conturată. Pentru el nu există personaje banale, orice erou interpretat de el trebuie să aibă un "ce" al lui. Sigure de existenţa lor reală, personajele lui Dorel Vişan îşi găsesc întotdeauna linia de conduită care le face credibile, imbatabile, inimitabile. Publicul l-a cunoscut şi ca poet, cu un soi de uman aparte, un fel de înţelegere a lumii mai specială. Dorel Vişan îşi sărbătoreşte ziua de naştere, iar Jurnalul Naţional îi urează La mulţi ani!


Lucrurile frumoase niciodată nu durează
"În existenţa noastră trebuie să ne primim porţia de foarte bine şi porţia de foarte rău. Aşa este planificarea acestei existenţe şi puterea noastră de a o corecta este foarte mică. Cred că valorile lumii se împuţinează. Trăim într-un fel de realitate falsă, un fel de realitate a fiecăruia pe care o ducem berbeceşte aşa. Când ne corectăm, aproape întotdeauna este prea târziu. În natură totdeauna există o compensaţie care balansează între darul pe care ţi-l dă Dumnezeu şi defectele pe care ţi le dă tot Dumnezeu. Lucrurile frumoase niciodată nu durează. Este o repetare care împlineşte o măsură, a începutului, a drumului şi a sfârşitului.

Sunt mai multe roluri la care ţin, fiecare împlineşte ceva. Când am făcut «Iacob» am avut multe discuţii cu Mircea Daneliuc şi am avut mare noroc că l-am întâlnit, pentru că poate amândoi am văzut în Iacob omul care nu acţionează şi nu lasă nimic în urma lui. Aproape că fiecare dintre noi putem spune ce am scris eu în caietul program: Iacob sunt eu! Acesta e blestemul neamului nostru de a striga şi a ne burica, iar a doua zi ne pare rău şi pupăm mâna naşului. Ipocrizia omului are foarte mare încrengătură. Din această cauză sufletul omului e greu de descifrat. Acum se manifestă la noi un lucru foarte periculos numit indiferenţă. Inclusiv faţă de cultura noastră. Teatrul românesc bâjbâie, uitându-şi misia. Am spus de Iacob, apoi trebuie să spun că mă simt aproape de Creangă, în «Un bulgăre de humă», care are o poveste specială. M-a făcut să-i redescopăr pe Creangă şi pe Eminescu. Apoi, bineînţeles, «Cel mai iubit dintre pământeni» şi «Senatorul melcilor». Filmele noastre cele mai bune au fost făcute în vremurile de oprimare, atunci s-au format actori mari, regizori mari, scenarişti mari, machiori, luminişti pe care astăzi nu-i mai formează nimeni. Uneori am impresia că ne înecăm în propria libertate. Eu consider cultura ca o parte integrantă a progresului lumii şi al omului. Şi aş vrea o Românie care, în momentul când se discută o problemă ce ţine de rătăcirea artistului din orice domeniu, cei care diriguiesc, care ţin punga, să ia poziţie. Nu de drepţi, ci de îndreptare! Aş vrea totuşi o Românie în care cultura să primească mai mult interes.

Când s-a făcut «Moromeţii», s-au distribuit actorii cei mai potriviţi. Rolul lui Tudor Bălosu nu mi s-a potrivit, dar l-am făcut să se potrivească. Aşa face un actor. Unui actor nu trebuie să i se potrivească rolul, trebuie să-l potrivească el. Filmul acela a fost făcut de profesionişti. Începând de la regizor şi până la ultimul actor distribuit în film. A fost făcut cu mijloacele filmului, ceea ce nu se mai face astăzi. Vorbim de mijloacele clasice: prim-planuri, detalii, conflict, stare.  Textul a fost foarte bine scris, nu-ţi mai trebuia altceva, numai puterea de a descifra ce a scris autorul şi de a reprezenta, de a da înapoi, de a reîntrupa artistic viaţa. După ce am văzut varianta finală, am avut o oarecare mulţumire, nu poţi niciodată să fii pe deplin mulţumit, întotdeauna mai găseşti ceva care ar fi putut fi sau care doar ţi se pare că ar fi putut fi altfel. Asta era. Atunci ne întrebam dacă e bine, dacă nu e bine. Acum ştim sigur că e bine", îşi aminteşte Dorel Vişan.