Astăzi e ziua ta: Emilia Popescu

S-a născut într-o familie de artişti. Co­pilăria sa a fost marcată de magia tea­trului. Cu nasul printre costume, aproa­pe mereu prezentă printre de­co­ruri, cânta şi dansa în culise. N-a spus poezii, cum fac copiii de obicei, abia prin clasa a VIII-a a înţeles că e ceea ce-şi doreşte şi a intrat din pri­mul foc la IATC, la clasa doamnei Ol­ga Tudorache. Emilia Popescu, în­ţelegătoarea şi generoasa membră a ju­riului de la „Dansez pentru tine”,  îşi săr­bătoreşte astăzi ziua de naştere. Jurnalul Naţional îi urează „La mulţi ani!”

Adolescenta Emilia Popescu era şatenă, tunsă franţuzeşte şi suferea de o uşoară miopie. De la profesoara sa, Olga Tudorache, a învăţat ce înseamnă căldura şi generozitatea, în ciuda aparenţelor de severitate şi exigenţă. „Sufletul meu adună şi păstrează parfumul întâlnirilor cu anumiţi oameni, liniştea unei seri în familie vizionând un film sau un concert, bucuria unei vacanţe în care des­coperi Praga sau, pur şi simplu, di­mineţi luminate de dulceaţa chipu­lui fetiţei mele, care nu mai e fetiţă. Ca să zâmbesc, nu mă voi raporta niciodată la urâtul din jurul meu! Ca întotdeauna, voi râde de oamenii ridicoli, mă voi amuza la o comedie bună şi, mai nou, dacă nimeresc şi văd titlurile de la OTV! După un acces de râs, îmi vine să plâng, desigur... Prima amintirire legată de lumea specială a teatrului este cea legată de Teatrul Ţăndărică! Mama mea a lucrat o vreme acolo şi n-am să uit niciodată când am mers în magazia de costume şi am văzut păpuşile şi marionetele! Un univers fascinant, plin de emoţie. Cum aş putea să uit asta?! Aplauzele sunt darul special pe care ni-l oferă publicul. Dragoste împărtăşită. Dacă nu păcăleşti, vei fi răsplătit pe măsură. Cea mai frumoasă muzică – o sală plină aplaudând în picioare. Am încredere în oameni. Maturitatea m-a făcut însă să accept că ei mă pot dezamăgi, trăda şi că nu toată lumea mă iubeşte.

Unele lecţii le-am învăţat foarte târziu. Profesorii mei sunt nişte oameni excepţionali. Olga Tudorache, Florian Pittiş, Florin Zamfirescu. Mă raportez la ei tot timpul. Am învăţat că adevărul e cel mai important lucru în meseria noastră. Am învăţat că arderea noastră pe scenă e o condiţie obligatorie pentru a ajunge sus. Sigur că asta nu se poate învăţa. E un mod de a fi. A exista pe scenă e un mod de viaţă. Pentru mine, singurul. Pe orice adolescent l-aş sfătui să-şi găsească pasiunea pentru care ar trebui să trăiască toată viaţă. E cel mai important. Cheia împlinirii. şi să aibă puterea de a lupta pentru realizarea visului său. Şi să aibă pu­terea de a lupta pentru păstrarea lui. Viaţa Emiliei Popescu, la această oră, înseamnă linişte, echilibru, armonie = iubire”.

Din marele corn al abundenţei harului ei, Emilia Popescu n-a vărsat încă filmului şi teatrului acel ceva. Ea nu joacă niciodată, ea este fără efort, fără căutare, personajul care i se cere să fie. Naturaleţe, aceasta este cea mai de preţ calitate a actriţei. Temperamentul ei dă în clocot mereu, la fel şi farmecul inegalabil. Dar toate acestea cer trudă, tenacitate, hărnicie şi devotament. De fapt, vocaţie. Arta teatrului nu se poate face altfel... Emilia Popescu îşi descoperă vibraţii noi şi caută să-şi îmbogăţească legătura definitivă cu teatrul şi viaţa. Pur şi simplu.