Astăzi e ziua ta... Eugen Simion!

Fostul preşedinte al Academiei Române, Eugen Simion împlineşte astăzi 76 de ani. Jurnalul Naţional îi urează "La mulţi ani!".

Se poate spune adevărul şi fără injurii
"Jurnalul Naţional mă întreabă ce fac în preajma zilei mele de naştere şi cu ce sentiment primesc sporul de ani?!... Ce să fac? Citesc, mă cert cu colaboratorii mei de la Institutul «G. Călinescu» care nu-şi predau lucrările la termen, mă mai uit o dată pe volumul VII (ultimul) din «Dicţio­narul General al Literaturii Române» înainte de a-l trimite la tipar, mă pre­gă­tesc să plec la Arad unde se deschide un centru de studii «Arghezi» şi, dimineaţa de tot, încerc să scriu câteva pagini.

Scriu numai dimineaţa, de când mă ştiu. Atunci, vorba filosofului, ideile merg în vârful degetelor. Pe contemporanii mei îi citesc după amiază cu creionul în mână, iar după cină, atunci când în casă se face linişte, iau din bibliotecă volumul unui scriitor clasic şi-l citesc, lungit pe pat, fără grabă şi fără să am un creion în mână. Este, dincolo de plăcerea lecturii, un exerciţiu spiritual zilnic.

Scrisul poate fi un chin, dar şi, din când în când, o bucurie. Atunci ai sentimentul că nu te «cano­neşti» (cum zicea baba sceptică invocată de G. Că­li­nescu) degeaba... Vrem să avem succes? Desigur, toţi dorim să avem succes cu cărţile noastre. Dar nu trebuie să-l cău­tăm cu orice preţ pentru că succesul se supără şi dispare. A fi mereu «pe po­dium», cum ziceţi, este o ambiţie necugetată, o formă de vanitate.

Un scriitor bun trebuie să fie orgolios, dar nu vanitos pen­tru că, în timp ce orgoliul mobili­zea­ză energiile creatoare şi ţine spiritul treaz, competitiv, vanitatea steri­lizează talentul şi falsifică omul ce scrie. De aceea îi îndemn pe tinerii mei colaboratori să fie ambiţioşi, dar să rămână totdeauna, cum cerea Maiorescu, «în marginea adevă­ru­lui»... Se poate spune ade­vărul fără injurii şi fără mitocănia care, observ, începe să devină un mod de a fi, un stil de existenţă la paralela 45...

Abia scriu propoziţia di­na­inte că în cameră intră vertiginos două mici admiratoare ale scrisului meu. Sunt două minuni albe, Sonia şi Diana, care au mai puţin de trei ani şi vor să ştie, nea­pă­rat, ce desenez eu pe hârtie. Drept pentru care Diana îmi ia cu repeziciune din mâ­nă pixul, iar sora ei, Sonia, îmi smulge ochelarii de pe nas. Nu vă spun cu câtă bucurie mă las prădat..."