Astăzi e ziua ta, George Ivaşcu

Actor, directorul Teatrului Metropolis, pur şi simplu, George Ivaşcu... Astăzi împlineşte 45 de ani. Îi urăm “La mulţi ani!”

“E o nebunie frumoasă, ca într-o lume, unde totul se învârte în jurul banului, să profesezi în zona artistică”
“Am avut noroc. Aş putea spune că este vorba de destin. De ce? Pentru că nu am avut artişti în familie, nici pictori, nici muzicieni, nici actori. De mic am intuit că este drumul meu, că este scris în destinul meu, că trebuia să devin actor. M-am născut într-o familie modestă, undeva într-un cartier din Bucureşti. Părinţii mei au iubit arta. Îmi amintesc cu mare drag, că aveam câţiva ani, când m-au luat de mână şi m-au dus la teatru. Am intrat prima dată în sala Teatrului de Comedie, iar după ce am terminat facultatea a fost primul loc unde m-am angajat. Cam pe la 14 ani, m-a dus mama la Teatrul L.S. Bulandra. Acolo am avut ocazia să vad spectacole memorabile: , , cu o distribuţie de excepţie, cu Florian Pitiş şi Octavian Cotescu şi alte nume celebre. Şi atunci, vrăjit de ceea ce vedeam pe scenă, un gând divin a încolţit în mintea mea dorinţa de a fi actor. Era al doilea teatru unde am intrat, şi după mulţi ani, al doilea teatru unde am fost angajat. M-a dus mama la Teatrul Naţional din Bucureşti, evident, acesta a fost al treilea teatru unde am intrat, şi al treilea, unde am fost angajat. În cariera mea de actor, am avut parte de întâlniri norocoase. Am jucat cu Dem Rădulescu care mi-a fost profesor, Ştefan Iordache, Florian Pitiş, şi mulţi, mulţi alţii. M-au luat sub aripa lor, mi-au acordat încredere, au pariat pe mine, am fost parteneri de scenă, m-au crescut, am evoluat în timp. Am avut noroc, dar am muncit enorm, şi mai muncesc, încă. Am avut şansa de a construi un teatru. Aşa cum spune zicala: «Dumnezeu îţi dă, dar nu-ţi pune în traistă».

Cred că totul este un miracol: viaţa, naşterea, bucuria de a trăi, de a cunoaşte, şi de a te întâlni cu alţi oameni. Cred în miracol dintr-un singur motiv: sunt un om cu credinţă în Dumnezeu. Există Dumnezeu există miracole! Nu în sensul de iluzionism. Cred că există un destin, că fiecare om are o menire, că viaţa pe care ţi-o dă Dumnezeu este unică şi merită să o trăieşti din plin. O nebunie inspirată este faptul că am avut curajul de a alege meseria de actor, pentru că trăim într-o lume pragmatică, unde banul are cuvântul. Ca actor lucrezi într-o instituţie bugetară, unde salariile sunt mici. Şi, repet, o nebunie inspirată este să fii un visător într-o lume pragmatică. Aşa cum îi place soţiei mele Alice să spună că, artistul este un , pentru că el creează, adică, pictează, cântă, dansează, joacă teatru. Cum spunea cineva foarte frumos, şi anume, creaţia înseamnă . Şi din acest frumos divin dăruieşti celuilalt, adica spectatorului. Relaţia dintre artist, operă şi cel care priveşte se bazează pe emoţie estetică, o vibraţie care nu ţine de concretul din viaţa materială. E o nebunie frumoasă, ca într-o lume, unde totul se învârte în jurul banului, să profesezi în zona artistică. Cred că merită, pentru că a fi actor, în cazul meu, îmi dă şansa ca într-o perioadă scurtă să fiu tot timpul altcineva. Nu caut numai texte de teatru cu replici cu gust de şampanie, care să trezească simţurile adormite ale publicului din realitatea confuză, prin cascade de râs. De la un spectacol la altul, am fost rege, cerşetor, bufon, june îndrăgostit etc.  În funcţie de rolurile pe care le joc, în dramă sau comedie, cu cât mi le asum, sunt în pielea personajului, mă simt mai câştigat.

Copilul George Ivaşcu n-a iubit jucăriile. Când părinţii mei au divorţat, tatăl meu îmi cumpăra mereu jucării. Mă revoltam în mea aristocratică şi prostestam în realitatea acidă prin cea mai frumoasă răzbunare refuzând jucăriile. În schimb, inventam jocuri folosind orice obiect întâlnit prin casă, sau de prin atelierul bunicului meu plin cu unelte. Mi se părea că fiecare obiect avea ceva magic, era un furnizor de vise pentru mine. Am răsturnat vârstele, am alunecat în trăiri imaculate, ca-n pruncia dezlănţuită. A fost senin şi a nins în realitatea creată şi recreată de mine în timpul jocului. Mi-am folosit imaginaţia, fără să ştiu că, făceam intuitiv primul exerciţiu de actorie. Şi în adolescenţă am crezut în joc. Am constatat că joaca te apără de rele, de suferinţă, de spaimă. Mi-a fost bine printre uneltele bunicului, să-mi imaginez că menghina era cârma unui vapor, şi eu navigam în larg, că radioul cu lămpi vechi şi clape mari era autobuzul, iar eu eram şoferul, că farfuriile nespălate din chiuvetă erau pacienţii care-şi aşteptau chirurgul din persoana mea, să le opereze mizeria şi să le redea strălucirea curăţeniei. Jocul a fost fără să ştiu, la început, primul pas spre teatru. Cu tot ce m-a biciuit viaţa m-a încărcat pozitiv jocul în copilărie şi  în adolescenţă, apoi actoria. Asta înseamnă destin. Să intuieşti drumul tău în viaţă. Să simţi că ai noroc.

În această lume pizmoasă, eu cred în iubire.
Când eşti tânăr, îşi doreşti casă, maşină, iaht, să vezi lumea... După o anumită vârstă realizezi că este foarte importantă sănătatea. Am ajuns la vârsta maturităţii, adică împlinesc 45 de ani. Mulţi dintre oamenii pe care i-am iubit au plecat dincolo, iar cei care au rămas în jurul meu, pe care-i iubesc şi-i respect, îmi doresc să fie sănătoşi. Apoi, îmi doresc foarte mult să am ceea ce-i mai greu de obţinut pe lumea asta, să-mi fac mulţi prieteni adevăraţi. Sunt fericit să-i am. E foarte frumos să ştii că există o uşă la care baţi  oricând şi ţi se deschide, că undeva, este cineva numai pentru tine, care te aşteaptă, te primeşte, te ajută la greu. Când mi-e frig de viaţă, îmi ţine de cald energia pozitivă, şi gândurile bune ale unui prieten adevărat. Nu uit că mama este primul şi cel mai bun prieten adevărat. Ea m-a învăţat de mic ce înseamnă prietenia, respectul, preţuirea valorii umane. Pe lângă toate acestea spuse aici, inserez şi un cadru al prietenului adevărat şi al iubirii mele de-o viaţă, pentru că acest film adună toate stările pe care le-am parcurs în dragostea mea, de la naufragiu la regăsiri spectaculoase, şi suntem născuţi la o zi diferenţă, îmi permit să-i spun prin intermediul Jurnalului Naţional, soţiei mele Alice, un sincer “La mulţi ani!”