Astăzi e ziua ta, Mircea Rusu

Dacă este să-l întrebi cine i-a marcat viaţa răspunde firesc, fără să stea pe gânduri: Amza Pellea. I-a fost profesor pentru doar un an, dar astfel a avut şansa de a cunoaşte puţin mai de aproape un Om de o rară nobleţe sufletească. După acel an, din păcate marele nostru actor avea să fie chemat într-o altă distribuţie, departe de lumea aceasta. Astfel, Mircea Rusu a intrat pe mâinile unui dascăl excelent, regizorul Ion Cojar, de la care a învăţat că minciuna se vede cel mai bine pe scenă, sub reflectoare. Se spune că fără talent nu ajungi la meseria de actor, fără disciplină, nu poţi să o practici. A jucat mult, a jucat bine aducând pe scenă la fiecare apariţie rafinament, limpezime, inteligenţă, umor. Actor al Teatrului Naţional, Mircea Rusu are ocazia de a scoate la lumină alte faţete, mai puţin cunoscute, ale personalităţii sale, demonstrând că este la fel de bun şi ca regizor, şi ca profesor. Mircea Rusu împlineşte astăzi 57 de ani. Îi urăm “La mulţi ani!”

“Actoria este o stare de a fi, o susţinere a destinului meu”
“Am făcut în anul care a trecut nici mai mult, nici mai puţin decât patru piese într-o stagiune, «Scrisoarea pierdută» în regia lui Horaţiu Mălăele, la Teatrul Naţional, «Ţarul Ivan îşi schimbă meseria» în regia lui Gelu Colceag, la Teatrul Metropolis, «Mutter Courage» în regia lui Victor Ioan Frunză, la Teatrul Mic, iar acum lucrez la o piesă numită «Sex» în regia lui Claudiu Goga, la Metropolis. Am făcut de asemenea un film de lungmetraj în regia lui Dan Piţa, «Chira Chiralina», un film de scurt-metraj, care se numeşte «Doi pe o bancă», în regia lui Emanoil Pârvu. Voi mai face un alt film, dar încă nu s-a stabilit numele lui, în regia unui foarte tânăr regizor, Nicolae Tănase. În anul care a trecut am avut şi o generaţie de studenţi cu care am absolvit. Sunt profesor de 15 ani şi profesia de dascăl şi cea de actor se împletesc trudnic, dar frumos. Îi ajut pe studenţi cu experienţa mea şi exemplul din munca mea proprie.
Ca să reuşeşti să aduci personajele aproape de spectatori, cred că ţine de lucrul cu regizorul, de intuiţie, prezenţă de spirit, bucuria de a lucra, de legătura cu partenerul de scenă. Mă bucur când termin un rol, dar şi când încep să lucrez la altul, pentru că mă stimulează mult reacţia publicului, bucuria lui şi-mi dă încredere să merg mai departe. Mi se pare că munca mea n-a fost în zadar chiar dacă acea mult discutată condiţie a actorului în ultima perioadă este aşa cum este. Ne trebuie un model pe care trebuie să-l urmăm. Modele există numai că îndărădnicia noastră, a românilor, refuză să le urmeze. Cred că pe tineri nu-i mai atrage cuvântul scris din pricina unei comodităţi pe care ne-au oferit-o computerul şi televiziunea. E un soi de blazare pe care o impun aceste două mari capcane ale societăţii noastre.
Nu acelaşi lucru mereu m-a ajutat să mă ridic, atunci când am căzut, dar e vorba de un jurământ pe care l-am făcut atunci când am purces la acest drum care se numeşte profesia de actor. Nu este chiar scris şi atât de des folosit cum este jurământul lui Hippocrate în medicină, dar atunci când am plecat la acest drum sinuos şi delicat care este actoria am făcut nişte legăminte împreună cu profesorii noştri, cei care au avut încredere în noi să continuăm lupta până la capăt, cu orice preţ. Chiar dacă obstacolele au fost, sunt şi vor fi evidente. Nu ştiu dacă prietenia are secrete. Are doar nişte bucurii şi datorii. Bucuria de a fi împreună cu cel cu care te potriveşti şi datoria de nu-i înşela aşteptările. Nu cred că actorul este unul singur, dimpotrivă. Fiecare dintre noi are cuvântul lui pentru această profesie. Nu se potriveşte cuvântul unui actor împlinit cu cel al unuia mai puţin împlinit. Pentru unii actoria poate fi o mare victorie, pentru alţii poate fi o mare dezamăgire, o corvoadă chiar. O luptă surdă cu neputinţa. Nu există un cuvânt care să se potrivească la toată lumea. La mine actoria este o stare de a fi. O susţinere a destinului meu. Credinţa în Dumnezeu este un lucru care s-a dezvoltat treptat în mintea şi în sufletul meu, pentru că am realizat că există undeva acolo Sus, departe, o forţă care îmi insuflă şi mie puterea de a merge mai departe. Credinţa în mine însumi a avut şi suişuri, şi coborâşuri. Am realizat, în ultima vreme, mai ales, că este esenţială pentru drumul meu. Atunci mi-am îmbunătăţit-o treptat.
De ziua mea am să mă întâlnesc cu câţiva prieteni apropiaţi şi vom sărbători decent, aşa cum am făcut-o întotdeauna. Decent şi discret, aşa cum îmi place mie să fiu. Nu ştiu dacă reuşesc mereu”.