Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Preşedintele Uniunii Scriitorilor din România, criticul şi istoricul literar Nicolae Manolescu, împlineşte astăzi 73 de ani. Jurnalul Naţional îi urează “La mulţi ani!”
“Îmi doresc ca opera să nu-mi fie la fel de lipsită de nebunie cum mi-a fost viaţa”
“Copilăria mea a fost, cu tot războiul, încântătoare. Poate fiindcă nu eram conştient de riscuri. Adolescenţa, oh… Când te trezeşti la 12 ani cu părinţii în închisoare, îngrijit de un bunic şi o bunică în vârstă, fără mijloace, derutaţi, neînţelegând ce se întâmplă, nu mai poţi pretinde că ai avut adolescenţă. O maturizare rapidă a şters toate urmele. Nu neapărat fără un oarecare folos: am învăţat atunci ce înseamnă să ai responsabilitate. Şi n-am uitat niciodată. Mai ales că, dat afară din facultate la 18 ani, când tot adolescent se cheamă că eşti, lecţia cu pricina mi-a prins cât se poate de bine, pe de o parte, iar, pe de alta, a desăvârşit – prea devreme, mult prea devreme – maturizarea.
Cred în continuare în ce am crezut întotdeauna: în fericire, demnitate, cinste şi valoare. Iar dacă n-am fost capabil de ceva, n-am fost capabil de pizmă. N-am pizmuit niciodată pe nimeni. Nu i-am pizmuit nici măcar pe cei care m-au pizmuit. (Aş vrea să fac o precizare: nu pizma este caracteristica lumii noastre, ci ura. Unde te uiţi în jur nu vezi decât ură. Nu se poate trăi aşa. Nu putem să ne urâm unii pe alţii până la sfârşitul timpurilor. Ura ne urâţeşte, ne face neoameni. V-aţi gândit vreodată că animalele nu se urăsc nici când se sfâşie unele pe altele?)
Sunt multe motivele de mulţumire (în primul rând că am trăit atât!) şi încă şi mai multe motivele de mustrare. Tot ce vă pot spune, cu mâna pe inimă, este că, dacă ar fi s-o iau de la capăt (unde nu dă Dumnezeu!), aş avea aceleaşi motive de satisfacţie şi de insatisfacţie.
Nimic nu e miraculos în viaţa noastră. Cel puţin aşa cred. Hazardul, da, e prezent de la un capăt la altul. Miracolele să le lăsăm în plata Domnului. Norocul joacă un rol în viaţa noastră, nu în opera noastră. Cine spunea, şi bine spunea, că arta e talent şi muncă? Ce să caute norocul?
N-am făcut nici o nebunie în viaţă şi, oricât aş regreta, acum e prea târziu. Tot ce-mi doresc este ca opera (ce vorbă mare!) să nu-mi fie la fel de lipsită de nebunie cum mi-a fost viaţa.
În lumina, chiar dacă tot mai stinsă, a celor 73 de ani (mi-e greu să cred că e vorba de mine!), gândurile mele merg spre cei care vin în urma mea: mă rog lui Dumnezeu să aibă parte de o viaţă mai bună decât a noastră. Şi să nu se urască.”
Citește pe Antena3.ro
