Astăzi e ziua ta, prof. dr. Stelian Neagoe

Istoricul Stelian Neagoe împlineşte mâine 75 de ani. Jurnalul Naţional îi urează “La mulţi ani!”

Dor – Gelozie – Omor
“La 75 de ani de viaţă trăită, deşi mă simt om împlinit îndestul faţă de condiţia-mi primară, dorurile sunt cele care îmi dau târcoale, mă năpădesc adesea, ţintuindu-mă în mrejele lor feerice. Mi-e dor de părinţii şi bunicii mei scumpi ce m-au adus pe lume şi m-au crescut în smerenia celor şapte ani de acasă. Îmi este dor să mă văd dimineţa, copil de opt-nouă ani, ieşit în bătătura casei noastre şi să privesc cât văd cu ochii, de din deal şi de din vale, cele două curele de pământ stămoşesc tot perpetuate din tată-n fiu. Pământul nostru, cel dinspre tată, patru pogoane arabile mărginite la un cap de pădurea seculară şi la celălalt cap de troian (brazda lui Traian). Împreună cu zestrea celor alte patru pogoane dinspre mamă eram proprietari, avutul era modest însă era al nostru, ţarină sfântă de care familia întreagă ne legam fedeleş şi, credeam noi, de-a pururi. Aveam conştiinţa propriei proprietăţi în sânge. Şi poate de aceea în toţi anii de învăţătură petrecuţi în oraşe precum Craiova sau Bucureşti, intelectualul în devenire din primă generaţie de ţărani ce eram, privea cu o neîncredere isteaţă teoria — punctuală în capitalism —  potrivit căreia «proprietatea este un furt». Colegii mei orăşeni erau predispuşi să conceadă sintagmei proudhoniene, fiindcă «proprietatea» lor se limita, de regulă, la o casă mai la periferie sau la un apartament de bloc. De asta şi astăzi îmi este atât de dor de mica proprietate moştenească, aceea care de fapt, pentru noi românii, s-a născut primordial la ţară. Şi-mi este dor de fântâna cu scripete şi lanţ din capul uliţei satului, de fântâna cu cumpănă din câmp. Cine nu-şi va fi stâmpărat setea, în vipia verii, bând apă vie direct din ciutura bătrână de lemn spuzită pe fund cu străvezii muşchişori verzui, înseamnă că nu a trăit destul. Dar de câte nu-mi este dor...
*
Altminteri, îmi vin în minte şi-mi populează retina ochilor  — de parcă ar fi fost ieri — întâmplări ciudate petrecute cu ocazia primului meu drum din Gebleştiul natal la Craiova, cu carul tras de blânzii noştri boi, cale de aproape 30 de kilometri. Tăticu şi mămica rânduiseră de cu seară în car sacii cu boabe de grâu şi de porumb pentru a pleca dis-de-dimineaţă pe drumul Mosnei spre Craiova, la vestita moară a lui Drugă. După un drum lung, am intrat în Cetatea Băniei în plină noapte, pe când odorul de mine dormeam somn fără griji, tolănit peste sacii cu cereale. Dimineaţa m-am trezit în carul cu plăvanii dejugaţi lângă zidul clădirii morii înaltă de câteva caturi. M-am frecat la ochi, m-am speriat privind în sus gogeamite arătare din cărămidă roşie, ce sta să se prăvălească peste mine — gând inocent de copil. Nu-mi venea să cred. Nu văzusem nimic, nici o casă pe când carul cu mine în somn străbătuse în noapte Craiova de la un capăt la celălalt şi iată-mă la temelia unui fel de palat neguros, încremenit ca o stană de piatră. M-am dezmeticit greu, după îndelungate explicaţii ale lui mămica. După măcinat am luat drumul întoarcerii spre casă, tot cu noaptea în cap şi cu mine încă aţipit pe sacii moi cu făină. Am ratat vederea Craiovei din car, mulţumit că măcar admirasem cu spaima în oase cea mai înaltă construcţie din oraş, învecinată cu Şcoala Normală de Învăţători din Calea Bucureşti unde aveam să mă pregătesc pentru meseria de luminător al satelor, peste exact nouă ani de zile. Când spuneam întâmplări ciudate mă refeream în special la o scenă macabră văzută de noi în drumul către casă, spre orele prânzului. La un moment dat am întâlnit pe şoseaua prăfuită, în plin câmp, un car cu boi poziţionat în sensul invers de mers, ce sta pe loc fără nicio ţipenie de om de faţă. Tăticu a intuit că ceva necurat se petrecuse în acel loc; nerăspunzându-i nimeni la stigătele repetate, a trecut şanţul şi a intrat câţiva paşi în lanul de porumb ce sta gătit de cules. Acolo, între două rânduri de porumb cu frunzele foşnitoare, stătea întins un ţăran, mort, cu capul spart înspumat de sânge, pradă muştelor şi lighioanelor din arşiţa ţărânii. Crima era destul de recentă, boii stăteu în picioare înjugaţi, în aşteptarea stăpânului care să le îmbie mersul. Noi am adăstat acolo până s-a nimerit venind o căruţă cu cai în drum spre Craiova. Au constatat şi acei călători omorul, rămânând să facă anunţ primului post de jandarmi întâlnit în cale despre tragica întâmplare. Dacă mai pun la socoteală că părinţii mei cumpăraseră o lubeniţă din piaţa Craiovei, ce s-a dovedit a fi alterată bine de căldura ca-n luna lui cuptor, felii cu miez roşu răsuflat din care, înfruptându-mă cu nesaţ, mi-au cauzat greaţa de pepene verde preţ de ani buni — ajung la concluzia că primul meu drum la Craiova a fost aproape un eşec, pe lângă «Craiova văzută din car» de către ilustrul meu conjudeţean Marin Sorescu.
*
Dacă ar fi ca Dumnezeu să-mi mai întoarcă odată roata vieţii, aş dori să trăiesc aidoma destinului dintâi, mai puţin boala numită gelozie de care aş vrea să renasc imun. Atâţia ani de zbucium sufletesc, atâta pierdere de vreme în vârtejul tinereţii pure, pentru a încerca să scoţi, noaptea, luna din fântână cu ciutura spartă. Decât să vrei să păzeşti o femeie «să nu cadă în păcat cu alţii», mai bine cată să păzeşti, pe bărăgane ori în desişul pădurii, un cârd de iepuri de câmp. Mai cu seamă dacă pata geloziei ţi se pune pe iubitele deja măritate. La mulţi ani! Fiţi sănătoşi şi veseli — după vorba nemuritorului nenea Iancu Caragiale.”