Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Într-o dimineaţă s-a aşezat la maşina de scris şi timp de o lună şi jumătate numai asta a făcut, fără să corecteze nimic. Aşa s-a născut cartea intitulată “Un clovn pentru eternitate”. Faptul că a avut succes i-a dat curaj să continue. Şi a tot scris Valentin Teodosiu, pentru că viaţa de actor îţi dă şansa să aduni amintiri, nu glumă. Actoria nu e deloc o profesie uşoară, de aceea nu oricui îi este dat să o facă. E nevoie de o calitate, aceea de a îndura. Valentin Teodosiu ştie ce înseamnă, o trăieşte şi o iubeşte cu defectele ei, cu bucuriile ei. La împlinirea a 61 de ani, Jurnalul Naţional îi “La mulţi ani!”
“În cultură nu există nici un os de ros”
“Fac 61 de ani, e în regulă. Nu mai fac petrecere mare ca la 60, dar o aştept pe cea de la 70, ca să merg pe 80. Poate fac o petrecere la 69. Sunt puţin dezamăgit, în ultima vreme, de tot ce nu se întâmplă în cultura noastră. Întotdeauna am avut ceva de spus, dar acum parcă mă încearcă o lehamite. Nu aude nimeni, nu interesează pe nimeni. Merge din ce în ce mai rău. De boemie nici nu mai poate fi vorba. Prieteniile uşor, uşor se disipează, pentru că nu mai e timp să ne vedem şi e păcat. Am avut cercuri de prieteni unde ne-am simţit bine împreună, am creat împreună. Acum suntem târâţi spre teatre de proiecte, ceea ce va fi oribil. În cultură nu există nici un os de ros.
Mă îngrijorează soarta actorilor tineri. Nu mai au unde să joace. Fac asta prin baruri, prin poduri, prin subsoluri… Ferească Dumnezeu să se îmbolnăvească, pentru că nu au din ce trăi! Cât pot, încerc să-i ajut pe cei talentaţi, cei care apar în drumul meu şi care-mi sunt dragi. Am avut o experienţă plăcută la Godot Café, unde am jucat «Prestăm servicii», a lui Chris Simion, unde am întâlnit nişte copii talentaţi, cu atât mai mult cu cât au fost ultimii studenţi ai lui Adrian Pintea. M-au luat pe post de locomotivă, ceea ce m-a bucurat. Nu m-a deranjat. Dacă voi fi solicitat voi mai lucra şi cu alţii. Pe vremea lui Ceauşescu, noi, actorii, eram trecuţi la «Muncă grea», aveam şi spor pentru asta, pentru că nu e uşor să lucrezi cu sufletul omului. Acum nu mai există sporuri pentru nimic. E trist că nu se poate trăi din această meserie. Copiii care vin ştiu că trebuie să facă şi altceva. Joacă la 3, la 5, la 7, mai ceva decât Mălăele, care joacă seară de seară. Mă duc şi văd spectacolele lor. Păcat că se lucrează aşa! Nu mai există atmosfera de teatru de pe vremuri.
Spectacolele mai lungi nu mai sunt preţuite. Lumea nu mai are răbdare, nu mai are chef, nu mai are timp. Joc «Pocker» în continuare. Se împlinesc zece ani de când îl jucăm. Lumea vine la teatru pentru actori, dar şi pentru că ştie că totul este cutremurător de actual. Mai mult decât la premieră. Eu le mai aduc la zi, nici nu trebuie să caut, subiecte am de cum deschid ziarul sau televizorul. Seara o trântesc pe cea mai bună dintre poante. Unii vin de câteva ori să vadă spectacolul, pentru că totul este actual şi vor să ştie ce mai spunem.
Parcă nu mai avem bucurii. Eu o am însă pe cea a copiilor mei. Îi sfătuiesc pe toţi să-şi vadă de familiile lor, să lase politica deoparte, că nu ne priveşte pe noi. Decât să ne măcinăm şi să ne înjurăm crezând că fiecare are nu ştiu ce parti-prix-uri. Un artist nu are voie să facă politică. Politica lui este arta. Ar trebui să fim puţin mai uniţi. Nu ştiu de ce e atâta mânie pe feţele unora şi nu se pot bucura de succesul altuia. Fiecare are locul lui. Nimeni nu ia locul nimănui şi nimeni nu e de neînlocuit”. (L.P)
Citește pe Antena3.ro
