Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Este artistul complet care a impus şi popularizat, în rândul marelui public, pe scenele din România, dansul contemporan şi teatrul-dans. Cu numeroase premii (Premiul UNITER, Medalia Ordinul Cultural în grad de Cavaler, Premiul Operei din Paris), cu spectacole prezentate şi montate în contexte internaţionale de prestigiu, sărbătoritul nostru este iniţiatorul şi protagonistul unui nou spectacol-eveniment, intitulat “Şaraiman”, care a avut recent premiera la Teatrul Odeon. Răzvan Mazilu împlineşte vineri 39 de ani. Îi urăm “La mulţi ani!”.
Încă dansez la 39 de ani şi sunt fericit
“Despre cel mai recent spectacol al meu, «Şaraiman», de la Teatrul Odeon, am scris, argumentându-l: «Ca artist, mă simt în continuare foarte vulnerabil în climatul socio-cultural de la noi. Eu încerc în permanenţă să îmi canalizez energiile constructiv şi, de multe ori, nu mai rămân resurse pentru a răspunde formelor de anihilare, mai subtile sau foarte evidente, îndreptate asupra mea sau asupra produselor mele artistice». Aşa s-a născut spectacolul «Şaraiman», în care râdem (ca să nu plângem!) de noi, românii de azi şi dintotdeauna, despre visele noastre înecate în provincialism, despre un anumit spirit păgubos care ne atârnă tot timpul ca o tinichea de coadă, despre rateuri în iubire şi grotescul existenţei cotidiene.
Eu încă mai cred că arta contemporană are forţă de intervenţie socială, mai ales în astfel de timpuri tulburi, de criză. Eu încă mai cred în puterea de a schimba lumea a acelei fotografii de la recenta manifestaţie din Istanbul, cu oameni dansând tango pe trotuar, cu forţele de ordine alături. Sau cu cei care îngrijeau animalele străzii, afectate de gaze lacrimogene. Nu avem încotro: trebuie să mai credem în umanitate în această lume aflată în disoluţie.
Încă dansez la 39 de ani şi sunt fericit. Încep să cred în longevitatea artistică a unui dansator profesionist, care are nevoie să se exprime pe măsură ce se maturizează. Privind înapoi (fără mânie), pot spune că mă simt un norocos, pentru că am făcut întotdeauna ce am simţit, ce am vrut, ce am considerat că e necesar şi mă reprezintă. Nu am făcut nimic împotriva propriilor convingeri. Un mare lux, deci. Poate de aceea am ales să trăiesc şi să lucrez în majoritatea timpului aici, în România. În acelaşi timp, sunt de părere că niciodată nu e prea târziu să o iei de la capăt altundeva, în alt colţ de lume. Şi cred asta pentru că dansatorii şi coregrafii sunt artişti universali, care se pot exprima oriunde în lume şi pot comunica prin dans, acest esperanto al comunicării non-verbale.”
Citește pe Antena3.ro
