Azi e ziua ta, Sebastian Papaiani

“Am ştiut să-mi trăiesc viaţa. Eu sunt un nume propriu!”

Ce ar schimba în România? Un singur lucru. Totul!

Pe Sebastian Papaiani îl recunoşti după căldura pe care o emană atât ca actor, cât mai ales ca om. În el sălăşluieşte un amalgam de dramă şi comedie, iar inteligenţa artistică uimeşte şi astăzi. Cine-i poate uita vreodată personajele, Păcală sau Plutonierul Căpşună? Este suficient să revedeţi filmele lui şi veţi înţelege de ce spunem aceste lucruri. Sebastian Papaiani împlineşte astăzi 78 de ani. La mulţi ani!

“Trăim într-o lume nesigură. Te plictiseşti şi începi să mori înainte de a fi înmormântat. Ce aş schimba în România? Un singur lucru. Totul! Aş fi vrut să fiu mai tupeist. Dacă mă năşteam în Statele Unite, acum eram american. În România, dacă urc în autobuz, trebuie să plătesc bilet. Cred că o să ajung să plătesc şi pentru mersul pe trotuar. Într-o zi m-a oprit un om pe stradă şi m-a rugat să nu mor, pentru că nu mai are de cine să râdă. Mi-a plăcut foarte mult de acel om, dar şi mai mult mi-a plăcut ceea ce mi-a spus. Eu fac parte dintr-o generaţie de actori care a umplut memoria românilor. Memorie care acum nu mai are memorie pentru noi. Nu mi-ar fi plăcut să apar mai des în presă, dar îmi place să o fac atunci când este momentul. Acest lucru este specific oamenilor de calitate. Eu mi-am iubit profesia, am stimat-o. În fiecare film laşi câte ceva din tine. Cred că fiecare om se termina aşa, dându-şi sufletul pentru fiecare lucru pe care l-a făcut. Nu-mi plac petrecerile cu pompă. Nu înseamnă mare lucru, e încă un an în plus. La 25 de ani trecerea timpului nu am simţit-o decât pe calendar. Acea trecere a timpului începi să o simţi biologic. Durerea înseamnă vârstă, altceva nimic. O împlinire a unei vârste pentru mine nu înseamnă decât să ne întâlnim cu prietenii, cunoscuţii, cu rude – dacă putem. Cât mai puţini, nu aşa la grămadă, pentru că atunci înseamnă că faci fedeleş. Am ştiut să-mi trăiesc viaţa. Eu sunt un nume propriu! De ziua mea îmi voi pune într-o jardinieră de pe balcon o monedă de un euro. O să văd dacă din metal încolţeşte, înfloreşte şi dă rod.

Dacă răscoleşti trecutul doare. Vorbeşti de «Toate pânzele sus»... şi mă doare. Ce amintiri am de atunci... Am filmat aproape doi ani, la Buftea, în Deltă, la Constanţa. Pe platoul din Portul Tomis sau în călătoriile pe mare, am trăit o poveste frumoasă, cu o lume pestriţă, luptându-ne cu piraţi ticăloşi şi uragane cumplite. Prima zi pe mare? Un fior de bucurie, de fericire totală! Cum să explici aceasta fericire, care ne-a însoţit aproape doi ani? Avea mama o vorbă: «Când eşti fericit plânge bucuria în tine şi faţa îţi râde în lacrimi!». O senzaţie copleşitoare de libertate. Noi, actorii, alături de câţiva marinari de meserie, am făcut toate manevrele de rigoare, toate treburile necesare pe un vas în călătorie. Scularea la ora 5, în zori. Greu, dar se învaţă şi asta! Uram hotelul pentru că-mi fura timpul nopţii din bucuria zilnică pe care mi-o dădea marea cu legănarea ei continuă, cu zarea albastră de neatins şi cu suprizele ei. În colectivul acela puteai să faci orice, puteai să te şi prosteşti, dar nu puteai juca prost! Glumele celorlalţi, ironia lor te aduceau cu picioarele pe pământ. Nu mai eram actori la teatrul «x» sau «y», ci un grup de oameni entuziaşti, actori legaţi printr-o profundă şi frumoasă prietenie, care ne-a marcat toată viaţa... Despărţirea a fost foarte grea... Singurătatea soldatului întors de pe front! Noi, cei de pe corabia SPERANŢA, lăsăm adolescenţilor de astăzi visul, revelaţiile aventurii cunoşterii şi căldura prieteniei adevărate!”